Protestele care au cuprins ANAF-ul, Trezoreriile, sistemul sanitar, justiția și alte sectoare bugetare nu reprezintă doar o dispută despre salarii. Ele scot la suprafață o problemă mult mai gravă, una care afectează de ani de zile întreaga societate românească: dispariția dialogului real dintre cei care conduc și cei care trebuie să suporte consecințele deciziilor luate.
Nu știm dacă toate revendicările protestatarilor sunt justificate. Nu știm dacă toate temerile exprimate de sindicate se vor confirma. După cum nu știm nici dacă Guvernul are sau nu resursele financiare pentru a răspunde tuturor solicitărilor. Ceea ce știm însă este că, din nou, România ajunge în situația în care deciziile majore generează tensiuni sociale înainte de a genera consens.
În orice stat funcțional, reformele importante se construiesc prin consultare. Prin întâlniri repetate. Prin simulări economice prezentate transparent. Prin argumente și contraargumente. Prin respect reciproc. Nu prin anunțuri făcute peste noapte și nici prin reacții emoționale de o parte sau de alta.
Prea des, în România, partenerii sociali sunt chemați la discuții atunci când conflictul a izbucnit deja. Consultarea devine un exercițiu formal, iar dialogul se transformă într-o simplă bifă administrativă. În aceste condiții, neîncrederea devine regula, iar protestul ajunge să fie perceput ca singura modalitate prin care cineva mai poate fi auzit.
Problema reală nu este doar că instituțiile sunt în conflict, ci faptul că fiecare pare blocat în propria bulă, unde adevărul propriu este singurul acceptat. Decidenții vorbesc în comunicate reci și tehnice, sindicaliștii răspund în stradă, iar între ei nu mai există nimic: doar ziduri de neîncredere și orgolii. Iar când singura formă de „discuție” devine strigătul sau ignoranța, nu mai vorbim despre reforme, ci despre o societate care își consumă energia certându-se cu ea însăși, în loc să caute soluții reale. În toată această agitație, cel mai grav nu este că nu se ajunge la acord, ci că nici măcar nu mai există convingerea că un acord ar mai fi posibil.
Problema este că această stare permanentă de confruntare produce pierderi pentru toată lumea. Statul pierde credibilitate. Angajații își pierd încrederea. Mediul de afaceri își pierde predictibilitatea. Cetățeanul pierde servicii publice esențiale. Iar economia pierde timp și energie într-un moment în care România are nevoie mai mult ca oricând de stabilitate și de investiții.
Există o lecție pe care clasa politică refuză să o învețe de peste trei decenii. O reformă nu este valoroasă doar pentru că este necesară. O reformă devine valoroasă atunci când reușește să obțină acceptarea celor pe care îi afectează. Altfel, chiar și cea mai bună idee riscă să se transforme într-o sursă de conflict.
La fel de adevărat este că nicio societate nu poate funcționa dacă fiecare categorie profesională își urmărește exclusiv propriul interes. România are nevoie de echilibru între sustenabilitatea bugetară și respectul față de cei care muncesc în sectorul public. Are nevoie de realism economic, dar și de respect față de oameni.
Din păcate, în loc să discutăm despre soluții, discutăm despre proteste. În loc să vorbim despre argumente, vorbim despre presiuni. În loc să construim încredere, construim tabere.
Iar acesta este poate cel mai mare eșec al statului român din ultimii ani: nu lipsa banilor, nu deficitul bugetar, nu dificultățile economice, ci incapacitatea de a crea un cadru în care oamenii să se poată așeza la aceeași masă și să găsească împreună soluții.
O țară nu poate progresa atunci când toată lumea vorbește, dar nimeni nu ascultă. Iar România riscă să descopere că lipsa dialogului costă mult mai mult decât orice majorare salarială sau orice reducere de cheltuieli bugetare.
Pentru că, atunci când dispare dialogul, primul lucru care dispare este încrederea. Iar fără încredere nu se poate construi nimic durabil.
Dragoș Ionică
