Sfânta Scriptură ne învață că Biserica este trupul lui Hristos, iar Hristos este Capul ei (Efeseni 1,22-23), pentru că Iisus izbăvitorul este doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, iar Biserica sa este «spitalul» sufletelor și al trupurilor unde cei credincioși își găsesc alinare și tămăduire. Biserica este Casa Domnului, locaş de rugăciune duhovnicească pentru milioane de oameni, este izvorul de apă vie și tămăditoare pentru toți cei care cred în mila și puterea lui Dumnezeu de a vindeca pe om de toate neputințele sale. Duhul Sfânt continuă să fie prezent în lume, să lucreze și să vindece în Biserica Lui Iisus, izbăvitorul sufletelor noastre! Cei care slujim biserica, toţi cunoaştem că porunca lui Hristos și datoria bisericii sale este să ne învețe cum să ne alinăm unii altora suferințele trupești și cele sufletești, cum să ne ajutăm unul pe altul să intrăm în rugăciune smerită! Desigur, poate că noi, oameni fiind, nu putem face minunile vindecărilor așa cum le-au săvârșit Iisus și apostolii săi, dar minunea pe care întradevăr o așteaptă Dumnezeu de la noi este ca fiecare din noi la locul său și după puterile sale să fie omul pe care îi așteaptă cel la nevoie. Fiindcă Fiul Omului ne-a învățat să ne iubim unii pe alții, precum El ne-a iubit pe noi! (Ioan 15, 12). Învierea Domnului Iisus Hristos este pentru binele omenirii! Ea s-a sprijinit pe temeiuri grele, închipuiţi-vă, pentru o clipă, starea în care se găseşte de multe ori omul! Pentru noi, creştinii, ca şi pentru aproape toţi oamenii, moartea şi Învierea lui Iisus Hristos a fost cea mai strălucită biruinţă din câte s-au putut câştiga vreodată! Această zbuciumare multă pe care a îndurat-o Mântuitorul nostru, îmi aduce aminte şi de durerile zilelor noastre, pentru că îmi pune înaintea ochilor sufleteşti toată nefericirea oamenilor, culeasă de pe urma războiului nimicitor ce trezeşte în toate inimile noastre nesfârşite suferinţe! Temeiul pentru care Mântuitorul a venit în lume este însă, ca să aline suferinţele oamenilor şi să îi apropie de credinţă! A merge la Ierusalim înseamnă a merge în lume, pentru a alina durerile milioanelor de oameni, pentru că de când s-a zămislit omul şi s-a întemeiat pământul, de la cel dintâi ceas al vieţii omului au stăpânit pe suprafaţa pământului lacrimile şi durerea. Toţi cei ce au avut vreodată un mort în casa lor sau pe unul dintre cei mai scumpi ce au trecut pragul locuinţei fără a se mai reîntoarce, îi vor pricepe durerea! Din păcate, de multe ori, în astfel de cazuri omul trece nepăsător înainte şi ocoleşte lacrimile altuia. Dar, Domnul Iisus Hristos se apropie milostiv de sicriu, se apropie de mama mortului şi-i zice: „Femeie nu plânge!”. Apoi se îndreaptă către mort şi grăieşte astfel: „Tinere, ţie îţi zic scoală-te!”. În milostenia Sa, întotdeauna Domnul Iisus fără de veste îşi aduce aminte de tot trecutul Său, de visele Sale mari şi de multele dezamăgiri ce L-au întimpinat în cale. De multe ori Se gândea la cele ce vor să se întâmple şi se întrista ca un Dumnezeu, văzând câtă necredinţă este în popor, care cere mereu minuni peste minuni. Apoi I Se mută gândul şi la acel nefericit de ucenic, robit de grija pungii, căruia cu un ceas mai înainte, cu mâna Sa îi întinsese o bucăţică de pâine! Da, ucenicul acesta ce purta un gând diavolesc în inima sa, căutând cum să-L trădeze şi să-L vândă! Cum să nu se întristeze sufletul Mântuitorului, când ştia că acela pe care-l crescuse la sânul Său, se va schimba în viperă veninoasă? Cât s-ar potrivi de bine şi astăzi cuvintele acestea, acum, când oraşele, când satele au învestmântat haine de jale şi pretutindenea unde ne ducem, desprindem un murmur uşor de plâns, ca un răsunet îndepărtat al zgomotului de arme ce vorbesc în locul oamenilor. O, de câte ori am vrea parcă şi astăzi să vină Iisus la morţii noştri. Sunt şi acum pretutindenea mii de mame care ar dori fierbinte să vină Mântuitorul şi să le zică: nu mai plângeţi! Copilul vostru va învia! Câte mame cu feţele şi cu veşmintele cernite, îşi aşteaptă azi, neliniştite şi dornice, copilul dus departe şi câte din ele rămân numai cu durerea! Câte fiinţe însetează după Mântuitorul, Care ar putea să le spună: el n-a murit, el doarme! Mângâierea aceasta neaşteptată, este tocmai raza de viaţă, pe care o aduce Iisus în lume, e puterea vie, pe care ţi-o toarnă în inimă, este aceea ce, împreună cu nenumăratele flori, a adus-o şi în Ierusalimul vieţii!
HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
Preot Adrian VULPE, Biserica «Sf. Ier. Antim IVIREANUL», Târgu-Cărbuneşti
