Hristos poate să fie iubitor de oameni, dar este şi drept, pentru că nu te va răsplăti dacă nu faci ceva de dragul Lui. Pe sfinţii mucenici, El i-a văzut cum au suferit de dragul Lui, i-a văzut cum au fost închişi, cum au fost sfâşiaţi şi cum a curs sângele lor râuri, ca şi alte lucruri înfricoşătoare, şi, cu toate astea, i-a lăsat să agonizeze şi să se chinuiască trupeşte! Din iubire de oameni, doar pentru binele lor; pentru a fi încununaţi ca învingători, cu cununile nestricăcioase, ca şi cum s-ar fi încununat dacă nu s-ar fi luptat, dacă nu ar fi îndurat dureri aici, pe pământ! E un lucru care înseamnă că fără osteneală, fără luptă pentru Hristos, credinţa noastră nu creşte, nu se înalţă, ci slăbeşte, se răceşte şi coboară până moare deplin. Credinţa fără fapte este moartă (lacov 2, 20) şi cu credinţa moartă din pricina lenei duhovniceşti, omul nu poate să afle Cine este Hristos! Pentru că omul nu poate niciodată simţi harul dumnezeiesc atâta vreme cât e odihnit şi fericit în plăcerile lumeşti! De aceea, toţi sfinţii au fugit de comoditate ca de iad pentru că vedeau din experienţa lor că ceea ce-i uneşte cu Hristos este lipsa, durerea, lupta, în timp ce opusul lor, odihna, îi îndepărta de Domnul! Acesta e un lucru de neînţeles pentru noi, care iubim viaţa comodă! Suntem în perioada Sfântului şi Marelui Post, deci perioada de luptă duhovnicească intensă, pentru a ajunge mai aproape de Hristos, de aceea, să ne luptăm din toată inima ca să reuşim! Dacă nu avem dragoste, compasiune, milostivire, apare o uşă închisă pe care să n-o poată deschide dragostea! Oriunde există dragoste pentru celălalt, nu există oprelişti pe drumul comuniunii, un lucru care în zilele noastre pare o legendă, tocmai pentru că nu există dragoste şi suntem oameni copleşiţi pentru că binele pe care-l faci devine şi mai bun atunci când e legat de osteneală, de lipsuri, de jertfă. Te aşezi, de exemplu, să mănânci, ai la masa ta două farfurii, iar un înfometat îţi bate la uşă şi-i dai o farfurie, însă una îţi rămâne. Dacă i le-ai fi dat pe amândouă, atunci ai fi făcut o jertfă, dar, e bine să înţelegi că pentru acea una pe care ai dat-o Bunul Hristos te va răsplăti. Te va răsplăti chiar şi pentru un singur pahar cu apă pe care-l vei da unui însetat, doar că, dacă ai fi dat toată mâncarea şi ai fi rămas flămând, binele acesta ar fi avut o valoare mai mare şi, prin urmare, ar fi primit o binecuvântare mai mare de la Domnul. Aşa cum a făcut femeia văduvă din Sarepta, care a dat toată mâncarea Prorocului Ilie, fără să păstreze nimic pentru copilul ei care flămânzea. Iar Dumnezeu a binecuvântat-o pentru că de atunci înainte, uleiul şi făina nu s-au mai terminat (v. I Regi 17, 9). La fel îţi va face Dumnezeu şi ţie atunci când te vei jertfi de dragul aproapelui tău şi trebuie doar să te încrezi în El. O astfel de dragoste către aproapele, dragoste cu osteneală, a avut şi regretatul ieromonah Visarion Agathonitis (1908-1991), care s-a ostenit în Sfânta Mănăstire «Agathon» din Lamia, pentru că într-o zi, când s-a întors după-amiază obosit la mănăstirea lui, după o călătorie misionară făcută în satele din jur, de cum s-a aşezat să mănânce, a sunat telefonul şi i-au cerut să meargă de urgenţă să spovedească un bolnav grav în Domoko, undeva la o distanţă de două ore de mers cu maşina. A lăsat mâncarea şi a plecat repede către Domoko, fără să aibă un automobil. A ieşit în drum, mergând cât de repede putea, ca să ajungă cât mai grabnic în sat, cu orice maşină ar fi găsit. A oprit o maşină care trecea pe acolo, l-a rugat pe şofer să-l ia în Lamia şi, mai departe, cu altă maşină, a ajuns în Domoko. L-a spovedit pe bolnav şi s-a întors apoi la mănăstirea lui. Aceasta demostrează faptul că suntem în perioada Sfântului şi Marelui Post, deci perioada intensă de luptă duhovnicească!
Preot Paroh, Gheorghe OPROIU, Parohia Brătuia, comuna Dăneşti
