Și în această perioadă autumnală, în Parcul Național Defileul Jiului se poate ajunge din Tg. Jiu cu trenul sau cu mașina. Pe tot traseul, legendele și evocările istorice sunt prezente la tot pasul.
Vatră a unui sat dacic încă înainte de cucerirea romană, Tg. Jiul, sau Arcina, cum se crede că era denumit pe atunci, se afla poziționat între insulele și pădurile sălbatice formate de apele Jiului, precum și ale Hodinăului și Poschiei, afluenți ai acestuia. Se oferea astfel un bun adăpost împotriva năvălirilor dușmane. În acest loc se intersectau o serie de artere comerciale ce făceau legătura între Dunăre și Transilvania. În timpul administrației romane în Dacia, drumul a cunoscut o intensă circulație.
Se spune că însuși împăratul Traian ar fi trecut prin Tg. Jiul de atunci, venind de la Drobeta peste Motru și peste Tismana (unde se află și astăzi ruinele unei cetăți) și ar fi traversat Jiul undeva în dreptul actualei comune Drăguțești. De aici ar fi plecat în direcția Iezureni, Curtișoara, Bumbești-Jiu, unde a staționat cohorta a IV-a Cypria și a ridicat un castru de pământ, reconstruit mai târziu din piatră pe timpul lui Septimius Sever. Grosul armatei a pornit pe drumul Măgherești – Bengești, până aproape de Râmnicu Vâlcea, mai precis la Pons Aluti.
Tot de la Bumbești, un alt corp al armatei ar fi plecat prin Pasul Vâlcan spre Transilvania. Tg. Jiul este menționat pentru prima dată în anul 1406, sub numele de Jiul, într-o poruncă dată de Mircea cel Bătrân către Mănăstirea Tismana.
După trecerea prin Bumbești-Jiu, amintit în documente din secolul al XVII-lea sub denumirea de Schela Polatiștii, intrăm în defileu, unde, pe malul drept, se pot vedea ruinele Mănăstirii Vișina, ctitorie a lui Mircea cel Bătrân. Aceasta stăpânea întinse teritorii, după cum reiese dintr-un document din anul 1519, prin care Neagoe Basarab confirma drepturile de proprietate.
Între Meri și Lainici, un monument istoric ridicat în anul 1927 amintește de luptele din Primul Război Mondial și de sacrificiul generalului Dragalina, căzut aici în încercarea de a opri atacul vânătorilor de munte germani din anul 1916.
Cel mai important obiectiv de natură spirituală din defileu este Mănăstirea Lainici, lăcaș de cult de o mare valoare religioasă, așezat în Pasul Lainici, la o altitudine de 450 metri.
Prima atestare o găsim în „Cronica rimată de la Mănăstirea Prislop”, unde se relatează faptul că Sfântul Nicodim și-a găsit lăcaș de rugăciune într-o peșteră de pe Valea Jiului. Afirmația pare să fie exactă, întrucât la aproximativ 3 km de Schitul Locurele se află Peștera Gropului, în muntele cu același nume.
După cum atestă documentele, pe locul ocupat astăzi de mănăstire exista, înainte de anul 1784, probabil încă din secolul al XV-lea, un schit de lemn. Mănăstirea a fost construită între anii 1812–1818, în vremea lui Gheorghe Caragea, și îmbină armonios elementele de construcție în stil bizantin cu cele ale arhitecturii tradiționale românești.
Aici s-a ascuns, în anul 1817, Tudor Vladimirescu, deghizat în călugăr, pentru a scăpa de urmărirea turcilor, deoarece luptase împotriva lor în războiul ruso-turc. În anul 1821, mănăstirea a constituit un punct de comandă și sprijin pentru acțiunile pandurilor în Oltenia.
De la Mănăstirea Lainici, după aproximativ 5 km, se poate ajunge la Schitul Locurele, ce a fost înălțat între anii 1855–1858. Aici se relatează că se retrăgeau oamenii din clasele înalte ale societății de atunci pentru post și rugăciune. Schitul a fost vizitat de scriitorul Alexandru Vlahuță și este pomenit în a sa Românie pitorească.
Asupra denumirii schitului pot apărea unele confuzii. El nu se numește Schitul Locuri Rele, cum greșit apare în unele publicații, denumirea corectă a sa fiind Schitul Locurele, adică locuri mai mici pentru rugăciune.
În fiecare an, în data de 6 august, se sărbătorește hramul mănăstirii, Schimbarea la Față, iar schitul și Mănăstirea Lainici devin neîncăpătoare pentru credincioșii dornici să participe la acest eveniment de o mare valoare religioasă.
Mugurel PETRESCU, fotografii autor
