Cultura

GRIGORE VIERU – Orfeul conştiinţei naţionale în Basarabia

 | 25 ianuarie 2012, 15:12 | 0 comentarii | 

vieru3[1]Scriind, în ”România literară” (nr. 2/2011), despre antologia poeţilor din Bucovina, realizată de poetul cernăuţean Vasile Tărâţeanu, criticul Gh. Grigurcu observa, cu oarecare deznădejde, că acest pământ „victimizat de imperiul sovietic” n-ar mai avea speranţa unei „previzibile integrări”, iar discursul poetic al acestei provincii, care ar părea unora oarecum „desuet”, se legitimează atât prin faptul că „nu există în arta literară procedee definitiv epuizate”, cât mai ales prin acea „stare de spirit actuală” reverberată, la intersecţia istoriei cu intimitatea eului, care-şi „cere dreptul la exprimare”.

Semnatura eletronica CertDigital

Observaţia este realmente valabilă şi pentru literatura Basarabiei, mult mai activă şi mai bine reprezentată, pe frontispiciul căreia numele poetului Grigore Vieru rămâne de-a pururi un pilduitor sacrificiu. Deplângându-i pierderea, bunul confrate Nicolae Dabija scria acum trei ani că Grigore Vieru ”a fost mai mult decât un poet, a fost un stegar”, care a ajutat, înainte de 1989, generaţiile tinere să-şi regăsească ţara, dar şi ţării (după 1989) – să-şi regăsească Basarabia, cu întreaga ei tradiţie istorică, culturală şi spirituală. Altul ar fi fost destinul nostru azi – spunea N. Dabija – „dacă Grigore Vieru ar fi acceptat în 1991 să candideze la postul de preşedinte al Basarabiei din partea Frontului Popular, care era pe atunci al nostru”, poetul-stegar „ar fi putut fi un Alexandru Ioan Cuza”. Şi asta pentru că, la începutul anilor ‘90, „neamul nostru de pe ambele maluri ale Prutului ar fi avut ceva mai multă încredere în poeţi decât în politicieni” (Literatura şi Arta, nr. 3/22 ianuarie 2009). Stegar al demnităţii, integrităţii şi unităţii neamului său, Grigore Vieru s-a făcut ecoul spiritului românesc mereu treaz de dincolo de Prut, pentru care aspiraţia naţională şi apartenenţa la conştiinţa de neam, tradiţii şi limbă era atât legitimă dar şi urgentă în activismul emergenţei programatice. Poetul observase că România este o ţară „plină de graniţe”, iar Basarabia – „un copil înfăşurat în sârmă ghimpată”: „O spun să mă audă şi plin de floare pomul: / «Şi din mormânt voi spune mulţimii adevărul.»”

Vieru, contemporan cu “generaţia Labiş”

Vieru, născut în 1935, fusese contemporan cu marea şi mirabila noastră „generaţie Labiş”, care a reluat legăturile cu marea poezie interbelică, redescoperind lirismul într-un moment când mistificările maniheice ale îngheţului dogmatic afectau grav cultura şi literatura română. Dedicând încă din volumul Numele tău (1968) poezii întregi lui Nicolae Labiş şi Marin Sorescu, Grigore Vieru nu uita de Tudor Cu Adrian Paunescu la Nistru...Arghezi, Lucian Blaga şi Constantin Brâncuşi, moduri de creaţie incontestabilă ale spiritualităţii româneşti. Erau primele dedicaţii apărute în literatura basarabeană postbelică, înainte de trecerea Prutului pentru prima dată (1973) şi revenirea apoi aproape ritualică în spaţiul naţional şi cultural căruia de fapt îi aparţinea. Implicat cu adâncă simţire şi deplină dăruie în mişcarea de redeşteptare a conştiinţei naţionale în teritoriul dintre Prut şi Nistru, Vieru a jucat un rol esenţial în „românizarea” sentimentului naţional, militând pentru introducerea limbii române, ca limbă oficială, şi a grafiei latine (e demn de menţionat că în 1988, în săptămânalul cultural ”Literatura şi Arta” de la Chişinău apare primul text cu grafie latină din istoria culturală postbelică a Basarabiei, iar din 1989 gazeta respectivă se va tipări în întregime cu alfabet latin). Ba mai mult, în acele momente de prefaceri şi şovăieli, poetul apără imnul naţional „Deşteaptă-te, române”, propus pentru înlocuirea cu alt text, al unui contemporan,care nu ar fi putut, desigur, să se ridice la puternicul simţământ naţional al aceluia, imn pe care şi România îl adoptase încă din zilele Revoluţiei din decembrie 1989. Poezia sa reţine foarte bine varii aspecte dintr-o istorie tulbure şi opresivă: ”În mine a lovit străinul/ de Paşti sau Denii./ Dar încolţitu-m-au besmeticii/ şi moldovenii.// Că nu suntem români, străinul/ Pe-a lui o ţine./ Şi-ai mei mai tare-l cred pe dânsul/ Decât pe mine.// Basarabie cu jale,/ Basarabie,/ De pe deal şi de pe vale,/ Basarabie.” (Basarabie cu jale). Poetul a devenit o cutie de rezonanţă a sentimentului naţional, de aceea versurile sale au pătruns adânc în mase, cu o sinceritate şi directeţe de mesaj memorabile, esenţiale, urgente. Vieru e un poet cetăţean şi un poeta vates, exprimând, în numele neamului său, o istorie vitregă şi opresivă. Căci „hăcuindu-i” harta şi doina, limba şi drepturile istorice şi sociale, cultura şi tradiţiile, poporul este împins şi pe calea unor „Siberii fără de sfârşit”. Destinul martiric al Basarabiei aminteşte de mitul christic în versuri irevocabile şi de muzicalităţi clasice tulburătoare: „Doamne, cel din slăvi creştine,/ Ce păcate oare-ai săvârşit/ Că te-au dus acolo şi pe Tine/ În Siberii fără de sfârşit.” (Reaprindeţi candela). Sau cele 13 strofe pentru mankurţi, de o limpiditate gravă şi recriminatorie, sunând ca o acuză perpetuă şi ca un strigăt de revoltă şi tânguire: „Ei ne hăcuiră graiul/ şi doina, şi harta!/ Ei care astăzi vânează/ «Literatura şi Arta!» // Ei datina o spurcară/ Barbar şi sinistru!/ Ei care azi adulmecă/ Revista «Nistru!» // Ei gâtuiră prădalnic/ Biserici frumoase!/ Ei ne răstigniră pe crucea/ Lui ‘46. // Ei ne-au mânat spre Siberia/ Cu pistolul din urmă! (…)/ Ei au dus omul la ocnă/ Pentru trei ciocălaie!…”

Eminescu, suprema recunoaştere

Impresionantă este la Grigore Vieru iubirea valorilor culturale româneşti, între care Eminescu este suprema recunoaştere. Poetul nostru naţional „nepereche”, expresie a unui autentic românism şi a ideii de românitate, care a scris pagini impresionante despre istoria Basarabiei şi despre starea de lucruri de peste Prut, devine imaginea votivă şi inalienabilă a poeziei lui Grigore Vieru. Întocmai ca Nichita Stănescu, Vieru nutreşte faţă de autorul „Luceafărului” un sentiment de pathos şi veneraţie, regăsind în acesta aspiraţia curată şi înălţimea rectitudinală a simţământului naţional, dincolo de timpuri şi conjuncturi. „A murit fratele lui Eminescu”, îşi intitula tableta-necrolog poetul Nicolae Dabija, iar sufletul său merge să stea la sfat cu el. Se împlinea, de fapt, prin accidentul din noaptea de 15-16 ianuarie 2009, în timp ce se întorcea de la o manifestare omagială, acea premoniţie tulburătoare încă din 1964, când, în revista ”Nistru”, lui Vieru îi apărea poezia Legământ, dedicată lui Mihai Eminescu: „Ştiu: cândva, la miez de noapte, / Ori la răsărit de Soare,/ Stinge-mi-s-ar ochii mie/ Tot deasupra cărţii Sale.” În paralel cu această poezie de respiraţie naţională şi culturală, de românism şi românitate, Grigore Vieru a cultivat şi lirismul de reflexivităţi grave, în care se regăsesc teme atât de îndrăgite sufletului său înlăcrimat şi setos de Dreptate, de Demnitate şi Frumos, de Bine şi Adevăr. Versurile dedicate, bunăoară, Limbii Române, în descendenţa directă a unui Alexe Mateevici rămas curat şi nebiruit, sunt unele din cele mai frumoase scrise de cel ce dedicase, prin anii ‘70, Tricolorului naţional, poemul Curcubeul. Filologul şi istoricul, – absolvent al Institutului Pedagogic ”Ion Creangă” din Chişinău (1958), – se vor regăsi într-una şi aceeaşi vocaţie a militantismului naţional, deopotrivă incriminant şi integrator, în sensul în care poetul spusese că ”cine nu şi-a scris istoria cu sângele acela sau n-a avut-o niciodată, sau crede că poate trăi pe contul istoriei altora”… Salvarea prin ”limbă” şi ”carte” devine un laitmotiv în poezia conştiinţei sale naţionale care priveşte spre Lumină şi Frumuseţe: „Razele ne vin din soare,/ Iar miresmele – din floare,/ Numai dorul strămoşesc –/ Din cuvântul românesc.” (Dorul şi limba) Sau această meditaţie, care îl exprimă la modul orfeic şi martiric, în expresivitatea modernistă a versului liber: „Pentru că a văzut, ochiul meu a murit./ Lacrima: piatra funerară/ Pe mormântul ochiului meu./ Va veni alt cer./ În altă lume se va deschide/ Ochiul meu dând piatra la o parte.” (Între Orfeu şi Hristos) Grigore Vieru e o valoare supremă a culturii, literaturii şi mişcării de resurecţie a conştiinţei naţionale în Basarabia. Opera sa, trecând de mult fruntariile impuse de vitregiile istorice, a devenit un bun mai larg al culturii şi spiritualităţii româneşti. Nu într-un viitor prea îndepărtat profesiile sale se vor împlini, cele două ţări româneşti din Europa neavând, de fapt, decât o unică temelie de etnicitate exprimată printr-un organism naţional viu, în ale cărui vene curge acelaşi sânge de autentică românitate. Icoană a unui sentiment naţional atât de profund şi organic, în fixarea lui pe elemente inalienabile de istorie, cultură, limbă, specificitate etnică, opera lui Grigore Vieru rămâne şi un document literar de mare valoare, grăind atât de direct şi semnificativ în conţinuturile sale grave şi semnificative, dincolo de vremuri, cu bătaie lungă în timp şi spaţiu.

Prof. dr. Zenovie CÂRLUGEA

 

 

Articole asemanatoare



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

ECO JURNAL