Educaţia…şi Lecţia de viaţă! – Nicolae Bălcescu este omul naţional, democratul-revoluţionar, patriotul şi istoricul de prestigiu!

În demersurile pe care le-am întreprins pentru a-l contacta pe domnul prof. univ. dr. Ioan Drăgan, ajuns acum la o vârsă respectabilă de peste 84 de ani, cel care a fost conducătorul şi îndrumătorul tezei mele de licenţă sugestiv intitulată: «Ideea de naţionalitate la Nicolae Bălcescu şi rolului ei în statuarea fundamentului sociologic al naţiunii române», sperând ca în viitor să-l avem ca invitat în pagina «GORJEANULUI», am găsit de cuviinţă să prezentăm figura marelui democrat-revoluţionar, patriot şi istoric naţional de prestigiu care a fost, este şi va fi NICOLAE BĂLCESCU, pentru a putea înţelege mai bine ideea de naţionalitate şi rolul acesteia în cultivarea naţionalismului luminat! Cu marea autoritate pe care i-o confereau cunoştinţele vaste, opera de istoric consacrat, participarea la mişcarea de la 1840, nobleţea sufletească şi tăria de caracter, figura lui Nicolae Bălcescu se dovedeşte a fi cea mai puternic conturată şi mai substanţial legată de idealurile pentru care întreaga generaţie paşoptistă a militat cu ardoare. În viaţa lui Bălcescu se distinge, pe de o parte, activitatea ştiinţifică laborioasă, plină de imaginaţie şi de creativitate, iar, pe de altă parte, activitatea politică febrilă, militantă şi dusă până la sacrificiu, lucru pe care el însuşi l-a remarcat în corespondenţa sa, deoarece, trecutul poporului român, ştiinţa istoriei şi studiul de profunzime asupra documentelor l-au pasionat dintotdeauna, prin cercetarea materialelor de arhivă.

,,Istoria este cea dintâi carte a unei naţii”!
Manifestând un interes deosebit pentru istoria poporului său, încă de pe băncile şcolii, când nu se pomenea în învăţământul din acea perioadă despre o istorie naţională, Bălcescu a înţeles că activitatea sa ştiinţifică trebuie să fie legată de ţelurile concrete ale eliberării sociale şi naţionale a poporului său, văzut şi înţeles în unitatea firească de limbă, cultură şi naţionalitate. Nimic nu poate fi mai sugestiv, în acest sens, decât propria sa apreciere asupra istoriei – “cea dintâi carte a unei naţii” – dovedindu-se, în acest fel, nu numai întemeietorul istoriografiei româneşti moderne, dar şi unul dintre reprezentanţii ei de frunte! “Nicolae Bălcescu a înţeles istoria ca o operă militantă care să constituie o carte de învăţătură pentru contemporani, unde aceştia să găsească mai uşor soluţiile cerute de procesul de cunoaştere socială şi naţională a poporului nostru. De aici şi preocupările sale stăruitoare pentru anumite teme din istoria românilor”(Miron Constantinescu, Cercetări sociologice, 1938-1971, Edit. Academiei RSR, Buc. 1971, pag.331). În mare măsură, putem afirma că în abordările sale privind evenimentele şi faptele care leagă trecutul cu prezentul, Bălcescu apreciază valorile ca elemente constitutive fundamentale ale obiectului istoric, iar întotdeauna resonstituirea trecutului porneşte de la faptele de cultură, ca fapte sociale, care demonstrează temeiul existenţei unei comunităţi de viaţă într-un areal determinat. Bălcescu stabilea legătura strânsă dintre istorie şi necesităţile practice ale poporului român, istoria fiind, în viziunea sa, mentorul care urma să însănătoşească o întreagă atmosferă şi să dea linia directoare a mişcării naţionale româneşti. Istoria trebuia să reprezinte, în acelaşi timp, un îndemn pentru români, ca să acţioneze cu mai multă însufleţire la o reformă politică şi socială ce urma să-i facă vrednici de a-şi lua rangul ce li se cuvenea în marea familie a naţiilor europene. Istoria, în măsura în care este o adevărată ştiinţă, constituie şi o manifestare utilitară a spiritului conservator, deoarece, ea nu numai că explică trecutul, dar oferă şi soluţii pentru problemele contemporanilor, ca o adevărată filosofie practică! Iar, ca să poată îndeplini această menire, ştiinţa istorică trebuie să pună în centrul preocupărilor sale, să aibă ca obiect de studiu poporul, să fie o istorie populară! Când vorbim despre dimensiunea umană la Nicolae Bălcescu, aceasta e strâns legată de însuşirea sa de mare patriot, de mare creştin iubitor de oameni şi de ţară. Sunt destul de rare asemenea cazuri când într-o inimă plină de simţire, tăria sentimentului se leagă strâns cu acea tărie de caracter dusă până la intransigenţa revoluţionară. Ce poate fi mai bun decât jertfirea de sine pentru triumful unei cauze care priveşte soarta ţării? “În inima lui, spunea mai târziu Vasile Alecsandri, patriotismul ocupa atâta loc că e de mirat cum de se puteau adăposti în ea şi alte simţiri“, iar o asemenea observaţie trebuie întregită şi cu o alta care ne arată că de multe ori Bălcescu îl îndemna pe Alecsandri ca în viersul său să caute a cânta mai mult ţara! “Acest om tânăr, spunea E. Regnault, pe care o moarte prematură l-a smuls afecţiunii şi stimei compatrioţilor săi, se distingea nu numai prin forţa inteligenţei sale, ci şi prin vigoarea patriotismului său”( E. Regnault, “Histoire politique et sociale des Principautes Danubiennes”, Paris, 1855, pag.495). Aşa cum sublinia Windelband, în centrul faptului istoric se află întotdeauna omul, iar ceea ce nu este omenesc poate deveni istoric, deci obiect de studiu al ştiinţei istoriei, numai atunci când are legătură cu omul, adică se raportează la valorile umane, pentru că întotdeauna putem vorbi de un caracter noologic şi uman al realităţilor istorice! Pornind chiar de la modul cum Heinrich Rickert aprecia omul, ca fiind centrul reprezentării istorice, nu doar ca făuritor de civilizaţie, ci şi în calitatea sa de creator al valorilor spirituale, putem spune că “Bălcescu vroia un stat românesc unitar, dar şi o naţiune liberă înlăuntru, descătuşată de asuprirea privilegiilor de clasă, eliberată de tirania unui despotism secular, spre a trăi un regim politic bazat pe domnia dreptăţii pentru toţi şi a libertăţii tuturor, aşa cum arată George Zane. Până şi unirea românilor nu este altceva decât înfăptuirea dreptăţii şi a libertăţii. Viaţa sa ca şi scrierile sale sunt subjugate acestei credinţe. Puţini dintre marii fruntaşi ai românismului şi-au risipit vreodată viaţa lor cu mai puţină grijă de ea, ca Bălcescu. El pare un posedat, un fanatic, pe care nimic nu-l descurajează, care merge mereu pe acelaşi drum, reuşind să găsească până şi în propriile sale mizerii viziunea biruinţii. Nici anii de închisoare, nici insuccesul unei revoluţii, nici exilul, nici sărăcia, nici suferinţa nu l-au putut abate din calea destinului pe care el singur şi l-a ales” (Nicolae Bălcescu, Opere, Tomul I, partea I, “Scrieri istorice, politice şi economice”, Introducere de G. Zane, Buc. 1940, pag 6). Poate, ca o chintesenţă a tuturor aprecierilor privind personalitatea lui Bălcescu, merită să amintim cuvintele istoricului Dumitru Almaş, care îl consideră pe Nicolae Bălcescu “un român de pretutindeni şi de totdeauna”, iar dacă revenim la punctul de vedere al aceluiaşi Rickert, pe bună dreptate, obiectivul principal la care orice scriere istorică raportează faptele petrecute rămâne, în mod surprinzător, “evoluţia vieţii sufleteşti a omului”! De fapt, Bălcescu atribuia vieţii trăite un sens major, pentru că el însuşi trăia la înălţimea unor mari idealuri, dincolo de compromisurile, egoismele şi josniciile pe care societatea le admite în numele unei fictive armonizări a intereselor meschine. Dorinţa de a afla adevărul şi de a-l rosti cu fermitate, asumându-şi-l în totalitatea sa, indiferent dacă place sau nu place, nu îl împinge pe Bălcescu la o atitudine neutră, incompatibilă, de altfel, cu temperatura morală a epocii şi cu adâncile resorturi pasionale ale firii sale, ci, îl află mereu în linia întâi a luptei pentru adevăr! Ceea ce caracterizează opera lui Bălcescu, dar şi ceea ce conferă viabilitate acestei construcţii teoretice însemnate este chiar noutatea modului de a gândi rolul istoriei sociale pentru vremea în care a trăit autorul, ca şi actualitatea ei permanentă, până în zilele noastre, printr-o concepţie înaintată şi revoluţionară în susţinerea şi rezolvarea marilor probleme ale naţiunii române!

,,O naţie nu se poate mântui decât prin sine însăşi”! (Nicolae Bălcescu)
Iar, ca să revenim la actualitate, să spunem că în zilele noastre, când patriotismul este catalogat drept naţionalism, când iubirea de ţară este catalogată ca extremistă, prin idei promovate de către mişcările fără ideologie, fără lideri competenţi şi de caracter, prin elucubraţiile unor persoane fără identitate, mobilizate pe reţele de socializare mai mult decât discutabile, care, profitând de anomia creată, să genereze o frământare continuă şi o suspiciune care să ameninţe democraţia reprezentativă, prin crearea premiselor derapajului spre un regim în care autoritatea statului să fie doar o impresie deşartă, când unele forţe politice care pretind că pot ajunge la putere să invoce faptul că ele n-au guvernat niciodată, dar, îşi doresc necontenit acest lucru! În acest fel, constatăm că pandemia şi restricţiile pe care guvernanţii le-au impus împotriva voinţei oamenilor, pun la îndoială soarta naţiunilor în era globalizării, poate spre beneficiul Americii şi al Angliei, care, după ce au iniţiat globalizarea, vor s-o elimine treptat, cu toate că la un moment dat, aceste mari puteri au încurajat psihoza coronavirusului, tocmai pentru a o contrapune politicii statului naţional! Dacă ar vedea toate acestea, cu siguranţă că Nicolae Bălcescu ar fi entuziasmat de momentul divin în care a fost creat statul naţional unitary român, adică acel organism care era menit să fie şi este să rămână adăpostul păstrării identităţii noastre, deci, să fie mijlocul de apărare, de organizare şi de conservare a poporului român. Prin urmare, popoarele care şi-au organizat state de-a lungul timpului, chiar şi mai târziu, au rezistat în istorie, iar, cele care au trăit risipite prin alte state, au vieţuit, dar au rămas într-o stare letargică şi până la urmă au dispărut mai uşor de pe harta lumii! Naţiunea, ca un organism de conservare, de apărare şi de organizare a unui popor are un rol extrem de important ca şi statul. Acest stat, noi am reuşit să ni-l formăm sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, iar, într-un mod cu totul deplin, în anul 1918, pentru că la 1 Decembrie, noi nu sărbătorim doar unirea Transilvaniei cu România, ci, unirea tuturor românilor din preajma noastră care rămăseseră în state străine, fiind vorba despre unirea basarabenilor şi a bucovinenilor, a ardelenilor şi a băneţenilor. Pe fondul păstrării şi apărării naţionalităţii noastre, punctul final din 1918 a fost unirea Transilvaniei, care era o provincie înstrăinată de secole şi care a venit mai greu la patria-mamă! În clipa aceea, românii au trăit, cumva, un moment de glorie, deoarece, au înţeles că pot să vieţuiască într-o ţară în care limba lor este permisă, cu precizarea că până la 1918, în Ardeal nu era nici măcar o şcoală publică în limba română care să fie întreţinută de către stat, iar, în acest fel, de acum, românii ştiau că îşi vor putea vorbi limba, se puteau exprima liber, vor putea scrie în limba română! Din păcate, astăzi, mulţi consideră că naţiunea este un concept politic şi istoric depăşit, că statul şi-a depăşit rolul, mai ales statul naţional, şi că sunt mai importante organismele suprastatale, organizaţiile nonguvernamentale care, fireşte, îşi au rolul lor mai mult sau mai puţin precizat, dar, putem vedea ce lecţii dureroase de viaţă ne oferă Europa şi America privind rolul statului naţional. Nicolae Bălcescu ar intra într-o vie dispută cu acei analişti care minimizează păstrarea naţionalităţii şi cultivarea naţionalismului luminat, adică, apărarea intereselor statelor şi ale naţiunilor care capătă o nouă relevanţă, când vedem că interesul faţă de organisme şi organizaţii de tip Uniunea Europeană scade tot mai mult, iar, popoarele, prin liderii lor autentici şi iubitori de ţară, consideră că statul naţional, dacă e bine ponderat şi dacă cetăţenii lui sunt învăţaţi să îl iubească, dar la fel să iubească şi alte state – pentru că suntem într-o colectivitate universală creată de către Însuşi Dumnezeu, ca să trăim împreună în pace şi în convieţuire paşnică! Dacă ar trăi în zilele noastre, Nicolae Bălcescu ar înţelege foarte bine că statul român este unul dintre acelea care nu şi-a găsit tocmai locul meritat în cei 163 de ani de la Unirea Principatelor şi în cei 104 ani de la Marea Unire, dar are privilegiul să facă istorie, în pofida faptului că oamenii nu mai au încredere în instituţii, că în periaoada post-pandemie ne pândeşte sărăcia, criza energetică, deteriorarea mediului, că învăţământul este într-o criză acută din moment ce vorbim despre analfabetismul funcţional mai mult decât altădată, dar naţiunea română are atâţia Bălceşti, câţi să apere şi să promoveze idelurile naţionale! (VA URMA)
Profesor dr. Vasile GOGONEA