Învăţătura Preotului de mir – ,,Cuvintele sale «să purtăm crucea cu mulțumire», consider că rezumă esența duhovniciei: apropierea de Dumnezeu prin iubirea față de aproapele…”!

Din referatul intitulat: «Mari duhovnici misionari români: Sf. Cuvios Mucenic Gherasim de la Tismana şi Sf. Cuvios Mucenic Visarion de la Lainici», pe care l-am prezentat recent la Conferinţa preoţească pastoral-misionară de toamnă a preoţilor de parohie din Protopopiatul Târgu-Cărbuneşti, m-am decis ca să mă refer, pentru astăzi, la acele modele de monahi duhovnici misionari cu vocație de mărturisitori din secolul al XX-lea, care au fost sau vor fi canonizaţi la noi în Gorj, Sf. Cuvios Mucenic Gherasim de la Tismana şi Sf. Cuvios Mucenic Visarion de la Lainici, doi rugători schingiuţi în temnițe în condiții de prigoană, doi duhovnici care au rămas lumini în întuneric, păstrând flacăra credinței, atunci când lumea se răcea, pentru că lanțurile, umilințele și tăcerile forțate au fost transformate de ei în locuri de rugăciune și în altare de jertfă. În mijlocul acelor ani întunecați, duhovnicii români au fost stâlpii unei Biserici vii! Ei nu au avut amvoane, ci, celule; nu au ținut predici, ci au rostit rugăciuni cu sânge și lacrimi; nu au primit aplauze, ci palme, dar, totuşi, din acea suferință s-a născut lumină. În geografia tainică a mântuirii, există locuri și oameni care devin punți către cer, iar, ţinutul Gorjului, binecuvântat de Dumnezeu, a primit de-a lungul veacurilor o chemare aparte: aceea de a forma sfinți și mărturisitori, iar, dintre aceștia, două nume strălucesc mereu, ca nişte faruri de lumină duhovnicească peste veacuri, Sfântul Cuvios Gherasim de la Tismana și Sfântul Cuvios Visarion de la Lainici.
Ei nu sunt doar repere ale monahismului românesc, ci mărturii vii ale lucrării Duhului Sfânt în istoria acestui pământ. În viața lor se întâlnesc cerul și pământul, tradiţia isihastă athonită și nevoința smerită a pustnicului român. Prin ei, Gorjul nu mai este doar o regiune geografică, ci un «Tabor al rugăciunii», o poartă prin care harul s-a revărsat peste întreaga țară. Dacă Sfântul Gherasim de la Tismana este stânca vieții monahale oltene, prefăcând suferința în rugăciune și osteneala în tăcere luminătoare, atunci Sfântul Visarion de la Lainici este flacăra reînnoirii, cel care a reaprins candela credinței în vremurile grele. Primul a zidit mănăstiri de piatră și duh, întărind rădăcinile isihaste ale Tismanei, iar cel de-al doilea, ajungând la Mănăstirea Lainici, a statornicit rânduiala isihastă. Împreună formează o continuitate a harului care leagă tradiția monahală isihastă a Olteniei de renașterea duhovnicească a secolului al XX.-lea. Monahismul, conform Evangheliei, este actul radical de a trăi porunca: „Luați crucea voastră și urmați-Mi!”. Pentru monahii mărturisitori ai secolului al XX-lea, mănăstirea nu a fost un refugiu, ci un laborator al sfințeniei, unde rugăciunea și tăcerea au pregătit sufletul pentru cea mai înaltă jertfă: iertarea sub chinuri. Astfel, tăcerea, cultivată în mănăstire, ca o stare de repaus a minții în Dumnezeu, a fost transformată în tăcere isihastă, chiar și în închisori. Filocalia, iubirea de frumos și transfigurarea lăuntrică au rămas, astfel, esența duhovniciei ortodoxe, arătând că legătura cu Dumnezeu poate fi păstrată, indiferent de împrejurări! Ca un exemplu elocvent, viața duhovnicească a Sfântului Visarion Toia se conturează într-un traseu asemănător celui al Sfântului Gherasim Iscu, al dăruirii totale și al slujirii aproapelui. S-a născut la 28 mai 1884, în comuna Săcueni, județul Bacău, din părinții Gheorghe și Ilinca, oameni simpli și credincioși. A urmat clasele primare în localitatea natală și Școala de cântăreți de la Roman, între anii 1900 și 1904, ucenicind pe lângă episcopul Gherasim Safirin. A fost cântăreț la catedrala din Roman și apoi a intrat ca frate, la Mănăstirea Frăsinei, sub stăreția arhimandritului Porfirie Bucurescu.   În 1908, a contribuit la baza muzicii psaltice de la Mănăstirea Frăsinei, iar în 1910 a fost tuns în monahism. După ani de nevoință și slujire la strană, a fost hirotonit în 1922, iar, în anul 1929, datorită vieții sale duhovnicești și a statorniciei în virtute, a fost numit stareț al Mănăstirii Lainici. Având experiența vieții isihaste dobândite la Frăsinei, părintele Visarion Toia a consolidat la Lainici aceeași rânduială duhovnicească, adunând un sobor de peste douăzeci de călugări și frați, o lucrare zidită prin lacrimi și rugăciune. În anul 1949, în timpul șantierului de la Bumbești-Livezeni, a organizat un spital pentru muncitorii răniți și a desfășurat pelerinaje, rezistând presiunii Securității și refuzând ocuparea chiliilor de către forțele repressive ale regimului. În ciuda acestor fapte altruiste, comandantul garnizoanei, împreună cu unii ofițeri înrăiţi, l-au maltratat brutal, călcându-l în picioare cu bocancii militărești și lăsându-l zăcând într-o baltă de sânge. După ce a suferit amputarea piciorului drept și o perioadă de agonie, a trecut la cele veșnice pe 8 noiembrie 1951, la 67 ani. Cuvintele sale ,,să purtăm crucea cu mulțumire”, consider că rezumă esența duhovniciei: apropierea de Dumnezeu prin iubirea față de aproapele, chiar și de cel vrăjmaș. Prin faptele lor, acești sfinți au arătat că iertarea nu este slăbiciune, ci puterea de a lăsa pe Dumnezeu să lucreze în inimă, transformând suferința în binecuvântare și temnița suferinţei şi a terorii într- altar al credinţei!
Preot Paroh MILOŞESCU Iulian, Parohia Jupâneşti