În ultima vreme, unii teologi care se consideră dăruiţi prorociei, se referă tot mai insistent la psihologia religiei, prin referire la un suport psihologic al credinţei, ca un corolar al unei teorii teologico-ştiinţifice asupra fericirii, considerând că pentru a fi fericit, omul trebuie să fie ocupat, dar dacă omul e ocupat, nu mai are timp să fie fericit! Problema rămâne deschisă, pentru că atunci când ești suprasolicitat, ți-e imposibil să nu înlături din minte ideea paradoxală că ai putea fi fericit tocmai pentru că ești preocupat şi prea ocupat. Firea omenească tânjeşte la fericire, pentru că se simte incapabilă să trăiască în interiorul ei, iar, ca să-ți dorești să locuiești la sursa fericirii, nu e doar o impietate, ci și o imprudență care te apropie de rătăcire prin îndepărtarea de Dumnezeu. Cel care face diverse lucruri în speranța că va căuta mai des la fericire, fără un suport spiritual pe care îl asigură credinţa, nu poate deveni fericit, pentru că: ,,Fericirea e o armonie între ceea ce gândeşti, ceea ce spui şi ceea ce faci!” (Mahatma Gandhi), dar, partea ciudată şi îndoielnică vine din faptul că fericirea vine pe ascuns și este adesea neînsoțită de clipa bucuriei. La prima declarație de fericire, fericitul sau fericita se afundă în haosul angoasei, deoarece, fericirea, aidoma libertății, trebuie privită simultan de aproape și succesiv de departe. Ea are o parte care ține de o perspectivă care te mobilizează prin ceea ce nu ți-este imediat accesibil, dar, şi o altă parte care ține de raportul său cu concretul nedefinit, mult mai aproape de rezistența la impact, la circumstanțele atenuante. Astfel, problema cu fericirea fără un suport religios, se pierde ușor şi ca orice declin sufletesc, va conduce la o formă sau alta de alienare.
Fericirea decurge din anumite valori trăite!
Fericirea fără un suport dumnezeiesc, profund spiritual, care nu se doreşte detaşat de cele materiale şi financiare, devine ea însăși o formă de alienare ce poate veni de oriunde, de peste tot şi la tot pasul. A te ține ocupat cu un lucru inutil e doar un caz particular de alienare, aşa cum un alt caz particular de alienare este acela de a te ține mereu neocupat şi 
dezinteresat! Acest lucru înseamnă că fericirea nu-și este sieși origine, ci, ea decurge uneori firesc, alteori prin ricoșeu nefiresc, din procesul descoperirii unei aşa-zise surse de bine, în sensul că există într-adevăr surse de bine a căror regăsire face sufletul să exalte de fericire! Cu sufletul înnobilat de credinţă, constaţi că fericirea decurge din anumite valori trăite, pentru că într-o valoare trăită regăsești totdeauna mai mult decât ai fi vreodată capabil să visezi şi să năzuieşti! A face un lucru cu dăruire ca să creezi, să trudești din greu, poate fi legat de o valoare trăită, deoarece, a fi ocupat nu ține obligatoriu de o supunere oarbă, de robie, de nevroză sau de alienare, ci, poate să țină și de rânduiala psihologiei fericirii. Poți întreține un dialog cu alții, fără să te rușinezi de faptul că, în sinea ta, le pretinzi să te facă fericit, mai ales că atunci când ai raporturi strânse cu cineva, nu mai e loc de sfială, dacă persoana respectivă poate, astfel, deveni ea însăși o valoare trăită. A-l percepe şi a-l preţui pe celălalt ca valoare autentică înseamnă să-i porți, obligatoriu, de grijă ca şi ţie însuţi, iar, în acelaşi timp, să-l recunoști spontan, așa cum te recunoști pe tine însuți aspirând la fericire! Aşa cum omul nu izbutește să se neglijeze pe sine, n-ar trebui să-l scape din vedere nici pe cel de la care pretinde fericirea, pentru că nu orice grijă e adecvată, dar orice grijă e obligatorie şi asumată. În orice relație care se doreşte durabilă, există un stadiu incipient în care omul învață efectiv să-l preţuiască pe celălalt ca valoare în sine, dar, purtându-i de grijă, iar, acest lucru nu vine de la sine. Tot atunci începe omul să-și pună, temător, problema propriei alegeri în căutarea fericirii, gândindu-se la Dumnezeu! Pentru cei egoişti şi individualişti, grija față de altul e obsesivă şi fragilă, fiindcă îți pierzi mai ales autonomia emoțională, dar există și alte forme concrete mai meschine şi mai perfide de pierdere, când pierzi timp, bani, spațiu sau chiar încrederea, care e pierderea cea mai devastatoare! A fi de folos celui de lângă tine îți consumă, într-adevăr, o mare parte din resurse, aşa că va trebui să înveți să armonizezi necesitatea grijii cu posibilitățile concrete ale relației respective, fără să ai sentimentul perdantului! Ceea ce are mai statornic o relație este chiar armonizarea dintre administrarea cotidiană a lucrului bine făcut cu misterul iubirii, iar, în lipsa acestei armonizări devii doar ocupat cu grija celuilalt, nicidecum un om fericit! Oricum, raportul strâns cu cineva presupune un angajament lucid, iar, iubirea sfârșește prin a fi o problemă de voință, mai degrabă, decât de dorință. Omul fără Dumnezeu uită angajamentul, raportându-l exclusiv la termenii hazardului, legaţi anume de grija obositoare și pierderea autonomiei, ca o încercare sistematică de a ocoli obstacolul uman.
,,Fericirea e o armonie între ceea ce gândeşti, ceea ce spui şi ceea ce faci”!
Pentru omul fără Dumnezeu, în faţa unui obstacol de neocolit, ar fi de un orgoliu absolut delirant să-şi imagineze că un celălalt real ia vreo secundă în calcul posibilitatea de a i se asocia, mai ales că celălalt, omul pe care am ajuns să-l trăiesc ca pe o valoare, nu mi se supune, ci, mi se opune categoric. Iar eul se opune egoului, fiindu-şi reciproc un obstacol de neocolit! Fără un Dumnezeu milostiv şi iertător, ai ajuns ca să simți în cel de lângă tine un obstacol, ceea ce înseamnă că n-ai iubit cu sufletul, ci, doar cu vorba! Dar, să nu ne 
facem iluzii, omul fără credinţă pare indulgent, acaparat, idolatru, doar dacă nu și-a pus deloc problema întâlnirii reale cu cel pe care pretinde că-l iubește necondiţionat. Deci, grija devine consecința cea mai liniștitoare a raporturilor strânse cu celălalt, fără a căuta fericirea! Psihologia credinţei atestă faptul că în măsura în care ai grijă de cineva și că cineva are grijă de tine, acest lucru nu are cum să nu te miște profund! Oricum, raporturile strânse cu cineva nu se reduc la o grijă oarecare, pentru că mai devreme sau mai târziu, apare suferința, iar, dacă ești implicat într-o relație până în străfundurile inimii, suferința nu mai e nici ea facultativă şi nici nu face trimitere la fericire! Pe de altă parte, nimic nu e mai cumplit decât iluzia că o relație autentică te-ar ține departe de suferință, pentru că nici suferința, nu-și este sieși temei pentru a te apropia de fericire! Tot ceea ce i se cere, de fapt, omului care îl trăiește pe celălalt ca pe o valoare, e să se învoiască să sufere şi să lase suferința ca să treacă prin el, prin corp, prin minte, prin suflet, fiindcă, de multe ori, ceea ce nu e filtrat prin suferință, e condamnat să piară! Trebuie, deci, să te învoiești să suferi, să te învoiești să te schimbi prin suferință, să lași schimbarea să te schimbe, ca să nu te mutileze sufleteşte şi trupeşte! Purtând cuiva de grijă și suferind pentru cineva drag sufletului, capeți, treptat, o facultate sufletească nouă care te apropie de fericire prin credinţă! Atunci, starea de neajutorare nu te mai umple de teamă şi te laşi ajutat firesc, părăsind, fie și sporadic, logica absurdului, a paradoxului cretanului, asemănând această stare cu o sfârșeală plăcută. A te lasa ajutat de un om fără Dumnezeu e ca și cum te-ai lăsa ca să dormi în așternuturi curate, răcoroase, când ești cuprins de oboseală, dar, să fii copleşit de coşmarul viselor de groază! E foarte posibil, de fapt, să fim capabili să purtăm de grijă unei persoane, doar atunci când suntem și gata să acceptăm grija dezinteresată, pentu că numai lăsându-te ca să pierzi mai multă autonomie, accepţi condiţia fericirii, iar, dacă omul pe care te sprijini e chiar omul pe care-l trăiești ca valoare, atunci, te simți deodată cuprins de o stare de înfiorare, care nu e un sentiment al neputinței, ci o breșă prin care tragi cu ochiul la cea mai nesigură formă de libertate fără responsabilitate, libertatea de a te crede fericit prin altcineva, decât prin tine însuţi!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
