Recunoștința care traversează drumul către Dumnezeu – ,,Dumnezeu poate fi iubit, dar nu gândit. Poate fi prins şi apropiat prin iubire, dar niciodată prin gândire”!

În viaţa aceasta trecătoare şi tensionată, de multe ori aşteptăm recunoștința care traversează vidul, necesitatea, haosul și drumul către Dumnezeu care duce până hăt departe, dar, concret vorbind, omul trăieşte printr-un amalgam de senzații care pornesc de la anticipare, de la un fel de egoism, un pic de alint, un pic de recunoștință, un pic de fatalism imprevizibil şi cu parfum eschatologic, după care apar o serie de aspecte care anticipează suferinţa, pierderea autonomiei, pentru a evalua grija primită, grija oferită, reglajul permanent al relațiilor interpersonale! Omul vieţii cotidiene caută şi cuprinderea optimistă a ansamblului de idei şi fapte, iar, de aici, anticiparea unui bine relațional încă nedefinit prin accepţiunea cotidianului! Dacă toate cele posibile coexistă cu conștiința faptului că nu ți se cuvine nimic din cele pe care le primești ca pe nişte daruri din partea Domnului, te afli în situația care-ți permite să-l trăiești pe celălalt ca pe o valoare detaşată de propria-ţi persoană, iar, într-o asemenea situaţie, recunoştinţa devine astfel legitim-miraculoasă, cu atât mai mult cu cât ea se pierde într-un ocean de angoasă. E o dramă aici, nu doar o dramă intimă sau civilă sau politică, ci una de proporții, una ecosistemică, iar, dintr-o astfel de dramă, recunoştinţa singură, prin puținele-i puteri pervertite și multiplele-i pretenții pe care-a ajuns să le aibă, nu mai poate ieși din context, cu toate că mintea ar duce-o mai departe, dar nu de vreo minune duce lipsă mintea nerecunoscătoare, ci, de motive prin care să și-o folosească gândindu-și toate gândurile până la capăt. Mintea obosită de spaime, dacă e slabă, poate ar muri fiindcă n-ar mai găsi cale de ieșire! Dar, fără Dumnezeu, omul vremii post-moderne, nu reuşeşte să supraviețuiască propriilor pretenții, afundându-se într-un somn dulce și subțire, cu o respirație potolită, cu o fire nemulţumită, iar, dacă cineva l-ar vedea s-ar simți, pentru prima oară în viață, în largul său, nici slugă, nici tiran! În afara credinţei în Dumnezeu, viața pe pământ nu poate fi niciodată altceva decât ceea ce i-a stat mereu în fire să fie!

,,Cunoaştem firea divină prin lucrările Sale”! (Sf. Vasile cel Mare)
În acest fel, pentru ca învăţătura pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos a dorit să o transmită sufletului nostru, ca să fie mai uşor de înţeles, deseori a vorbit în parabole care se încheie întotdeauna cu o concluzie din care avem de învăţat multe lucruri folositoare, printre care şi recunoştinţa pentru binele care ni s-a făcut la un moment dat. Prin cuvânt, dar şi pin faptă, ne exprimăm sentimentele, gândurile şi dorinţele noastre, prin cuvânt putem să facem pe cineva să fie bucuros sau îl putem întrista, ca să înţelegem deplin puterea cuvintelor Dumnezeieşti. Tot prin cuvânt, profeţii au menţinut trează credinţa şi au călăuzit omenirea la adevăr şi dreptate, prin cuvânt Iisus Domnul a potolit furtuna, a săvârşit minuni, a întors pe păcătoşi la sfinţenie, de aceea fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe El, iar, Cuvântul lui Dumnezeu îl găsim în Sfânta Scriptură care este cartea de căpătâi a fiecărui creştin! Dacă generalizăm observaţia, chiar lumea întreagă e o lungă pildă, alcătuită dintr-un şir fără număr de pilde, ca o poveste pe care o auzi şi nu se termină niciodată! Pentru că sâmburele de duh şi adevăr stă ascuns în tâlcul fiecărei pilde şi e nepieritor! Cei care analizează doar cu simţurile toate pildele Mântuitorului Hristos, rămân flămânzi duhovniceşte, pentru că duhul se hrăneşte cu miezul lor, la care ei nu pot ajunge în profunzime! Omul duhovnicesc va căuta miezul mulţimii de pilde şi, hrănindu-se cu miez, e odihnit şi are pace în casa sufletului său, pentru că acest om se află aşezat în lume ca împresurat din toate părţile de marea înţelepciunii lui Dumnezeu, dar, cine se uită numai cu ochii, vede numai valurile, ascultă şi aude glasul firii, dar nu-i pătrunde graiul, pentru că în auz i se rostogolesc voci care nu spun nimic, deoarece ochiul nu-i făcut să vadă miezul, urechea nu-i făcută să înţeleagă esenţa, numai Dumnezeu găseşte duh, cum înţelesul află înţelesul şi iubirea simte iubirea. Totul e grabă şi trecere, iar cine se apucă şi se ţine de ea, va cădea şi va plânge de durere şi de ruşine, pentru că numai într-o rânduire Dumnezeiască se află comoara de învăţături a pildelor hristologice, iar cine înţelege lumea şi se foloseşte în acest chip de ea, nu va pierde recunoştinţa şi nici nu se va ruşina!

,,Dumnezeu poate câte vrea, dar nu vrea câte poate”! (Sf. Ioan Damaschin)
Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a luat adesea pilde din lume, multe fapte şi întâmplări, numai ca să-i înveţe mai uşor pe oameni şi nu de puţine ori scotea învăţătură înaltă din lucruri de rând, tocmai ca să arate ce pline de miez sunt aceste lucruri, ce tâlcuri adânci se ascund în ele. Cei mai mulţi oameni caută adevărul în lucruri neobişnuite, cum ar fi stele căzătoare, cutremure, războaie, însă, puţini sunt cei ce se apleacă asupra lucrurilor şi întâmplărilor de zi cu zi, iar, Cel fără de asemănare între cei care au păşit vreodată pe acest pământ, Domnul nostru Iisus Hristos, a luat ca exemple pilduitoare cele mai cunoscute lucruri din viaţa aceasta, ca să le arate oamenilor tainele vieţii veşnice, pornind chiar de la lucruri concrete, cum ar fi: sarea, aluatul, soarele, vrăbiile, iarba şi crinii sălbatici, grâul şi neghina, piatra şi nisipul, toate fiind cuprinse în tainele împărăţiei lui Dumnezeu! Iisus Hristos, tocmai pe acestea le-a arătat, pe acestea le-a supus omului spre chivernisire, dezvăluind, sub simpla lor înfăţişare, tainele cereşti nemăsurate! Pe asemenea coordonate a luat Domnul întâmplările cele mai obişnuite ca să desluşească întreaga viaţă în duh a omului, istoria decăderii şi a mântuirii lui, sfârşitul lumii, înfricoşata Judecată şi mila lui Dumnezeu pentru cei păcătoşi. Mulţi oameni au văzut lucrurile aidoma celor înfăţişate de Hristos, dar, nimeni nu s-a gândit să scoată din aparenţa lor doar esenţa spre folosul duhului, până ce Domnul nu a luat aceste întâmplări drept pilde, tâlcuindu-le şi evidenţiindu-le înţelesul duhovnicesc. Fiul lui Dumnezeu a ieşit din lăcaşul cel veşnic al Tatălui Său, fără a Se despărţi de acest lăcaş, deci, a venit în trup omenesc pentru a le sluji oamenilor ca om! Hristos a ieşit aşa cum iese lumina de la soare, fără a se despărţi de soare, a ieşit, aşa cum iese pomul din rădăcină fără a se despărţi de rădăcină! Tot, astfel, omul înţelept îşi îngrădeşte inima şi îşi închide drumul prin ea, ca să nu treacă pe acolo duhul cel rău, care să zdrobească şi să piardă învăţătura Lui Dumnezeu! La fel şi noi, făcându-ne în inimă cărare, o şi deschidem năvalei de oameni şi demoni, iar, turma năvălitorilor nu doar că nesocoteşteputerea Lui Dumnezeu, dar, nu surprinde nici recunoştinţa, iar, cine nu păstrează cuvântul lui Dumnezeu şi nimic altceva decât cuvântul lui Dumnezeu în inima sa, nu poate să se mântuiască. De aceea, în loc de concluzie, să spunem că fericit este cel ce păstrează Cuvântul lui Dumnezeu în inima sa ca pe bunul cel mai de preţ, nelăsând nici oameni, nici demoni să Îl calce în picioare, chiar dacă fricosul se îndoieşte de Dumnezeu, se îndoieşte de adevăr şi crede minciuna, mai ales că mulţi asemenea fricoşi avem printre noi astăzi! Dar, în strălucirea cea mare a soarelui lui Dumnezeu, să fim recunoscători proniei divine şi să trecem peste nestatornicia în credinţă, pentru că Hristos Domnul pune asupra noastră numai grija de suflet, de mântuirea noastră, care este grija grijilor, mai ales că purtând-o pe aceasta, toate celelalte pe care ni le facem, rămân să ne urmărească îndeaproape, chiar de-ar fi să trăim cu ele până la sfârşitul vieţii pământeşti!
Profesor Vasile GOGONEA