Anul 2025, proclamat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept Anul comemorativ al duhovnicilor și mărturisitorilor ortodocși români din secolul al XX-lea, reprezintă o chemare la redescoperirea valorilor spirituale care au definit rezistența și sfințenia în vremuri de încercare. Este o invitație adresată întregii societăți, dar mai ales lumii teologice, de a reflecta asupra rolului pe care acești oameni ai lui Dumnezeu l-au avut în păstrarea credinței ortodoxe și în formarea conștiinței morale a poporului român.
Secolul al XX-lea a fost, fără îndoială, un veac al suferinței și al jertfei. În contextul istoric al celor două războaie mondiale, urmat de instaurarea regimului comunist ateu, Biserica Ortodoxă Română a trecut prin prigoane sistematice și marginalizare socială. Cu toate acestea, în tăcerea mănăstirilor și în discreția parohiilor de la sate, s-au ridicat figuri luminoase de duhovnici și mărturisitori ai credinței, care au devenit adevărate izvoare de lumină și putere duhovnicească. În special în Oltenia, această zonă a țării a rodit o pleiadă de mari părinți duhovnicești, precum părinții Gherasim Iscu, Nicodim Măndiță, Petroniu Tănase și Visarion Toia, care au întrupat chipul preotului și al monahului mărturisitor. Prin lucrarea lor duhovnicească, prin cuvânt și exemplu, aceștia au menținut vie flacăra credinței ortodoxe într-un context de restriște. Demersul acestei lucrări urmărește să evidențieze, într-o manieră teologică și analitică, dimensiunea spirituală a slujirii acestor părinți duhovnicești. Prin structurarea sa pe capitole tematice, lucrarea își propune să analizeze rolul duhovnicului în viața Bisericii, chipurile de sfințenie din secolul XX, importanța filiației duhovnicești, precum și modul în care acești oameni ai lui Dumnezeu au reușit să transforme suferința în biruință spirituală. Această rememorare nu are doar un caracter comemorativ, ci și unul formativ. Redescoperirea acestor modele duhovnicești devine o necesitate pentru teologia contemporană, pentru că în ei se oglindește puterea harului divin de a transfigura suferința în sfințenie, slăbiciunea în curaj, iar tăcerea în mărturisire. Dacă vorbim despre rolul și lucrarea duhovnicului în viața Bisericii, în Tradiția Ortodoxă, duhovnicul ocupă un loc central în viața spirituală a credincioșilor. El nu este doar un simplu slujitor al Tainelor, ci un părinte duhovnicesc care participă activ la lucrarea de mântuire a sufletelor, fiind, în același timp, chip al lui Hristos și mărturisitor al harului dumnezeiesc. În lucrarea sa pastorală, duhovnicul devine instrumentul prin care omul se împacă cu Dumnezeu și se restaurează în comuniunea eclezială prin Taina Spovedaniei. Duhovnicul nu îndeplinește o funcție administrativă, ci una harică. El este chemat să cunoască sufletul omului, să-l înțeleagă în lumina iubirii lui Dumnezeu și să-l conducă spre vindecare și îndumnezeire. Părintele Dumitru Stăniloae subliniază că „preotul, ca duhovnic, participă la lucrarea lui Hristos de a curăți, lumina și îndumnezei sufletul omenesc, fiind un organ al iubirii și înțelepciunii divine”. Această lucrare duhovnicească se manifestă mai ales prin puterea de a asculta, a sfătui și a ierta. Duhovnicul nu judecă, ci tămăduiește; nu impune, ci modelează conștiința credinciosului în lumina Evangheliei. El este „medicul sufletului”, care aplică „leacurile duhovnicești” potrivite fiecărei stări sufletești. În această perspectivă, Taina Spovedaniei nu este un simplu act juridic, ci o lucrare de comuniune și de renaștere duhovnicească. În Oltenia, tradiția duhovnicească s-a manifestat cu o forță aparte, datorită legăturii strânse dintre viața parohială și cea monahală. În mănăstirile Tismana, Frăsinei, Lainici și Polovragi, duhovnicul era nu doar povățuitor spiritual, ci și formator de conștiințe, îmbinând înțelepciunea filocalică cu realismul pastoral. Prin sfatul său, el oferea credincioșilor echilibrul între asceză și viața cotidiană, între rugăciune și responsabilitatea socială. Mai mult decât un simplu confesor, duhovnicul este și un pedagog al sufletului, un „părinte al renașterii spirituale”. În acest sens, el nu doar călăuzește pe credincios spre pocăință, ci îl învață să trăiască în lumina lui Hristos, să-și asume crucea și să-și transforme suferința în prilej de mântuire. Lucrarea duhovnicului este una sinergică, el nu acționează prin puterile sale omenești, ci prin harul Duhului Sfânt, care se revarsă în și prin Taina Preoției. În fața ispitelor lumii moderne, rolul duhovnicului rămâne acela de a menține vie conștiința morală și de a întări unitatea comunității ecleziale în jurul altarului lui Hristos. Anul comemorativ dedicat duhovnicilor și mărturisitorilor ortodocși români din secolul al XX-lea nu este doar un moment de aducere aminte, ci o chemare la conștiință și la responsabilitate. Cinstind memoria lor, Biserica nu privește spre trecut, ci își reafirmă credința în viitorul haric al omului. În aceste chipuri de sfințenie, Hristos Se face văzut în oameni, iar lucrarea Duhului Sfânt se descoperă în istorie. Ei sunt dovada vie că sfințenia este posibilă, că dragostea este mai puternică decât moartea și că lumina Învierii străbate toate epocile.
Preot CORNESCU Valentin DANIEL, Parohia Menţii din Dos, Borăscu
