În Duminica a 33-a după Rusalii (a Vameşului şi a Fariseului); Ap. 2 Timotei 3, 10-15; Ev. Luca 18, 10-14; glas 1, voscr.1 (Începutul Triodului), la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, textul care se citeşte la Sfânta Evanghelie ne apropie de cel mai potrivit timp de pocăință de peste an, deoarece, precum îngerii au căzut din cer şi primii oameni au căzut din rai din cauza mândriei lor, la fel şi neamul omenesc a fost mântuit și ridicat la cinstea cea dintâi în Împărăția cerurilor prin smerenia întrupării Fiului lui Dumnezeu și a morții Lui pe Cruce. Smerenia este acea însuşire sufletească, prin care îndepărtând de la noi orice gând de mândrie, ne recunoaştem slăbiciunile, imperfecţiunea şi starea de dependenţă în care se află fiinţa noastră faţă de Dumnezeu. Pentru aceasta, smerenia este o frumoasă înclinaţie a sufletului creştin, o virtute dintre cele mai plăcute lui Dumnezeu, după credinţă, nădejde şi dragoste, deci, o virtute contrarie unuia dintre cele mai grele păcate din câte poate stăpâni inima omenească, păcatului mândriei. Ca urmare, fapta bună a smereniei conferă cinstea cea mai înaltă, precum şi Fiul lui Dumnezeu S-a smerit pe Sine, spre a întemeia Împărăţia Sa cea mare şi a dobândi o mulţime de propovăduitori. Creştinul nu se poate înjosi niciodată prin smerenie, ci, va fi mai strălucit şi mai mărit, iar, cel care nu va căuta spre rangul cel mai înalt, va răbda de bunăvoie chiar umilinţa, jertfirea de sine, fiind gata a suferi lovituri pe la spate, chiar dacă este tratat de alţii cu semeţie, cu batjocură şi dispreţuit, mai ales că pe toate acestea le suferă cu multă răbdare, căci, nimic nu îl poate înălţa şi nu îl poate face mai cinstit şi mai mare ca ţinuta modestă a smereniei! Prin mândria vădită a fariseului se pot vedea câte capete de hidră are această înfricoșată fiară a mândriei, prin care cei înțelepți și smeriţi vor înțelege cât de înşelător şi de primejdios este acest păcat, mai ales că Dumnezeu ne arată, cât de rea este patima mândriei în raport cu smerenia, deoarece fariseul nu se vedea pe sine ca om păcătos, în timp ce vameşul se dovedea un om smerit!
Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi!
Aşadar, în Duminica a 33-a după Rusalii, putem înţelege că înaintea lui Dumnezeu nu avem de ce ne mândri şi nu avem cu ce ne semeţi, mai ales că pentru aceste motive temeinice, viaţa de toate zilele a adevăratului ucenic al Domnului Hristos trebuie să se desfăşoare în cea mai curată şi mai profundă smerenie, în sprijinul acestei afirmaţii venind chiar textul Evangheliei în care se arată că: «Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa» (Ev. Luca 18, 10-14), aşa că, după ce am vorbit despre mândria și lauda cea fără minte a fariseului, să ne îndreptăm atenţia spre atitudinea cea smerită și vrednică de laudă a va¬meșului, având ca argument cuvintele Sfintei Evanghelii din care aflăm că vameșul stătea departe de jertfelnic și nu îndrăznea nici ochii să-și ridice către cer; ci își bătea pieptul și din inima lui smerită și zdrobită, când zicea cu căință: ,,Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!”, pentru că prin aceste cuvinte, un imn de slavă şi de neţărmurită recunoştinţă să aducem Domnului nostru Iisus Hristos, pentru descoperirea acestui mijloc dumneze¬iesc de mântuire, care este smerenia creştină, pentru că El Însuşi a trăit-o aievea în viaţa Sa, şi pentru că ne-a învăţat şi pe noi, atât de concludent şi de pilduitor să o manifestăm în toate împrejurările vieţii noastre şi mai ales în rugăciunile noastre cu care neîncetat s-o îngemănăm, pen¬tru ca acestea să răsune în sufletele oamenilor şi să ajungă la treptele cele mai înalte ale tronului ceresc. Iar, ca urmare, prin puterea smereniei să biruim cu înţelepciune mândria, acest greu păcat al tuturor, pentru ca slava deşartă sau lăudăroşenia să nu pună stăpânire pe omul cel lăuntric şi să nu vorbească în numele nostru, nici în faţa lui Dumnezeu şi nici înaintea oamenilor, mai ales că Dumnezeu ne arată, cât de rea este patima mândriei în raport cu smerenia, deoarece fariseul nu se vedea pe sine ca om păcătos, în timp ce vameşul se dovedea un om smerit!
Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!
Prin unitatea de credinţă, cu duhovnicească strădanie să cultivăm în sufletele noastre smerenia cea sfântă, s-o ajutăm să prindă rădăcini adânci şi să ne împodo¬bească viaţa, ca pe cea a Domnului nostru Iisus Hristos, învăţătorul şi modelul nostru, spre care mereu trebuie să tindem, chipul Său să ne însoţească me¬reu rugăciunile noastre dându-le frumuseţea şi puterea negrăită de a mişca inima şi milostenia Părintelui nostru al tuturor!
Alungând de la noi orice gând de mândrie şi recunoscându-ne, cu toată apăsarea inimii, starea de păcat în care ne aflăm, să rostim mereu cu mărturisită smerenie, ca şi vameşul din Sfânta Evanghelie, pentru ca şi noi să ne înălţăm în ochii Părintelui Celui veşnic şi să găsim odihnă sufletelor noastre încercate de provocările veacului! În fine, Hristos Domnul sfârşeşte minunata Sa pildă cu o învăţătură demnă de a fi luată în seamă: „Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa!”, mai ales că nimeni nu se poate înălţa singur, nici măcar cu o treaptă, dacă Dumnezeu nu-l saltă cu puterea Lui, chiar dacă fariseul crede că se înalţă, îndreptându-se către locul cel dintâi, atât înaintea oamenilor, cât şi a lui Dumnezeu! Fariseul este cel care se laudă cu faptele sale cele bune, cel care se semeţeşte înaintea lui Dumnezeu şi care, hulind şi defăimând, îi umileşte pe alţii, ca el să pară mai mare şi mai demn de crezare. În felul acesta, cei care cred că se înalţă pe ei înşişi, de fapt, se înjosesc, deoarece, oricât de mari s-ar vedea în ochii lor şi chiar în ochii oamenilor, ei sunt cu mult mai mici în ochii lui Dumnezeu, iar, Cel Preaînalt va ruşina un asemenea om şi îl va face să simtă într-o zi umilinţa pe care a pricinuit-o altora, mai ales că răsplata nu se dă pentru fapte, ci pentru smerenie, iar, cine se smereşte, se umileşte pe sine! Acest lucru nu îl face omul care încearcă să pară mai mic decât este, ci, acela care nu îşi vede micimea din pricina păcatului. Cu adevărat, chiar dacă vrea uneori, omul nu se poate coborî pe sine mai jos decât îl coboară păcatul, fiindcă Dumnezeu nu caută la noi altă umilire decât sensul şi recunoaşterea păcătuirii noastre! Iar, pentru omul care îşi dă seama şi conştientizează adâncimea prăpastiei în care l-a aruncat păcatul, nu este cu putinţă să coboare mai jos, deoarece, păcatul ne poate arunca destul de uşor în prăpastia pieirii, care este mai adâncă decât ne putem închipui. În concluzie, omul care se smereşte precum vameşul este înălţat, pe când fariseul nu se poate tămădui pentru că el nu poate vedea cât este de bolnav! În ultimă instanţă constatăm că vameşul este bolnavul care se află pe calea vindecării, pentru că el şi-a recunoscut boala, s-a simţit sub ascultarea Domnului şi a luat leacul miraculous al iertării. Dacă ne întoarcem cu mintea la rugăciunea fariseului din Evanghelie și dacă vom căuta cu luare aminte înțelesul cuvintelor lui, vom înțelege multe subtilităţi din vicleniile păcatului mândriei care s-a strecurat în cuvintele cele pline de laudă ale acestuia, ca noi să înţelegem, cât de vechi este acest păcat al mândriei și prin cine a intrat în lumea de sus și mai ales în lumea cea de jos, fiindcă, numai Bunul Dumnezeu ne arată, cât de rea este patima mândriei în raport cu smerenia, deoarece fariseul nu se vedea pe sine ca om păcătos, în timp ce vameşul se dovedea un om smerit!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
