Tristețe și duioșie. Durere și iubire. Amintire și regret. Zâmbet și lacrimă. Gânduri…
Ca o constantă a Vieții umane, orice pierdere presupune o căutare, o acceptare – resimțită ca resemnare, un regret. Pierderile materiale, deși supărătoare, pot fi depășite. Asumate. Înlocuite.
Cu totul altfel stau lucrurile în cazul pierderilor emoționale. De ce? Pentru că sufletește construiești în timp. Consolidezi sentimente. Oferi tot ceea ce ai mai bun. Rupi de la tine – cea veche – pentru a pune temelia și a dura un turn al iubirii, pe care-l simți și dorești a fi veșnic. În centru lui pui, mereu, oameni. Nu mulți, câțiva. Nu fizic, ci sufletește. Suflete legate de al tău, printr-o legătură indestructibilă. Cele mai strâns legate – imposibil de separat, Mama și Tata. Sufletul-pereche.
Timpul trece. Nu-l simți. Ai mulți ani în față, de trecut prin și peste, alături de sufletele pe care le iubești. Și ele au timp. Prezentul în ani , mulți ani, îți dă iluzia eternului. Trăiești fără a medita. Te bucuri când reușești, plângi- când eșuezi. Alături de tine, sunt mereu, sufletele iubite. Cele care fac ca totul să pară mai ușor, suportabil. Cele care oferă sufletului tău însetat toată iubirea pe care o poate dori și cere o ființă umană, cele care primesc la rându-le, toată iubirea și prețuirea ta ! E atât de bine, atât de multă armonie – o stare de fericire perpetuă !
Dintre acestea, sufletul Mamei ți- e cel mai aproape. Te învăluie cu bunătate și încredere, te susține, te scalzi într-un ocean de iubire necondiționată, mereu copilul ei fiind. Vârsta ta e doar un număr. Copilăria ta în ochii și sufletul ei sunt eterne.
Iubirea ta pentru ea se împletește cu bucuria și încrederea, cu respectul și recunoștința. Ori de câte ori întâmpini probleme gândul tău aleargă către ea : ,,Oare mama cum ar proceda, acum ?” te descoperi întrebându-te…
De multe ori, închizi ochii și-ți imaginezi că te ține în brațe și îți dezmiardă fruntea și părul cu mâna ei ușor tremurândă, în timp ce vocea-i caldă te alină și-ți picură balsam și liniște în suflet, alungând grijile și fierbințeala frunții încrețite de gânduri…
,,Cât de fericită ești că o ai, încă” îți soptești… Nu, nu mai e femeia tânără și veselă, al cărei râs cristalin îți aducea în suflet și ochi soarele, chiar dacă afară sau în viața ta se-ngrămădeau norii ; e mai degrabă o poveste, un abur subțire, albită de vreme. Au rămas aceiași, ochii verzi, minunații ei ochi de care te-ai îndrăgostit din prima zi în care ai conștientizat că există, acolo, pentru tine, mereu …
Timpul te trezește din visare ! Deși o auzi încă – ecou al zilei de Ieri, deși o iubești cu toată ființa ta, tot ceea ce mai ai în suflet și brațe sunt amintiri și vise…
Simți în fiecare moment ce ai pierdut – copilul din tine și minunea ce ți-a fost oferită pentru un număr finit de ani – MAMA ! Deși nu-ți mai e alături fizic, și conștientizezi cu durere acesta, gândul tău se strecoară în amintire, ori de câte ori poate, pentru a o afla și a se bucura, încă puțin, de iubirea ei. Ți-e dor să te mai simți copila Mamei… și e firesc să fie așa !
Vei purta mereu durerea, iubirea, regretul, zâmbetul printre lacrimi. E o greutate imensă pentru care nimeni și nimic nu ți-a pregătit sufletul… o greutate sub care te vei prăbuși, deseori, doar de tine simțită și trăită – oricum fiecare are propriile probleme, de ce ai adumbri ochii și gândurile celorlalți cu necazul tău ? Dimpotrivă, chiar dacă sufletul îți plânge vei oferi alinare și confort sufletesc, celor de-aproape, ori de câte ori supărările îi vor îngenunchea. De ce ? Pentru că știi cum e, pentru că simți, pentru că-ți pasă ! Peste tot și toate vor curge firele de nisip ale clepsidrei. Azi, s-a-mplinit un an….
Odihnă lină în Lumină, cu recunoștință și infinită iubire, Măicuță !
Doina Pînișoară Dafincescu
