Volumul de versuri „Treptele memoriei” se configurează ca un spaţiu al introspecţiei şi al recuperării identitare în care discursul liric şi reflexiv se articulează în jurul unei teme fundamentale: memoria ca instrument de reconstrucţie a sinelui.
Cartea doamnei Mariana Udriştoiu nu este doar o simplă evocare a trecutului, ci o veritabilă arhitectură a conştiinţei în care fiecare text funcţionează ca o treaptă în procesul de coborâre şi, simultan, de înălţare interioară.
Memoria ca fundament ontologic
Una dintr ideile centrale ale cărţii este aceea că memoria nu este un simplu depozit de amintiri, ci o formă de existenţă. Autoarea propune o perspectivă în care trecutul devine activ, modelator al prezentului, iar identitatea se construieşte printr-un dialog continuu, cu propriile experienţe sedimentate. Astfel, treptele invocate în titlu nu sunt doar etape cronologice ci şi niveluri de conştiinţă: „Am serioase temeri, că n-am trăit tot restul/ Să-mi pot culege din exil rodnice gânduri/ Abandonate pe-ndelete, printre rânduri/ De vârstele-mi ce n-au trecut în mine testul.” (Onestitate)
În această logică discursul poetei Mariana Udriştoiu se apropie de o formă de fenomenologie a memoriei, fiecare trăire este reluată, reinterpretată, supusă unei analize sensibile în care afectul şi reflecţia există. Memoria devine o instanţă interogativă – nu oferă certitudini ci deschide întrebări: cine suntem în raport cu ceea ce am fost?; cât din trecut rămâne autentic şi cât în reconstrucţie? Această dimensiune problematizată diferenţiază acest volum de versuri de alte scrieri nostalgice: „Confruntarea cu mine mi-a modelat fiinţa/ Dar Timpul, în esenţă, e răbdător perfid/ Tot cântărându-i clipa, mi-am însuşit credinţa/ Că ultima-i bătaie am dreptul s-o desfid.” (Devoalare)
Nu avem de-a face cu o idealizare a copilăriei sau a trecutului ci cu o reconstruire fragmentată, uneori tensionată în care lumina şi umbra coexistă.
Poetica treptelor – simbol şi construcţie
Titlul volumului este edificator pentru înţelegerea întregii arhitecturi textuale, „treptele” sugerează atât progresul cât şi dificultatea, atât ascensiunea cât şi efortul. Fiecare text devine o unitate simbolică, o etapă într-un parcurs iniţiatic. Această structurare graduală creează impresia unei evoluţii interioare: de la rememorări concrete, ancorate în spaţiul domestic sau în universul copilăriei, până la reflecţii abstracte asupra timpului, identităţii şi condiţiei umane. Cititorul este invitat să urce sau să coboare aceste trepte, participând la procesul de reconstrucţie a sensului: „În alternanţe permanente/ Ziua şinoaptea rostu-şi joacă/ În voalrui albe, transparente/ Şi-n sloiuri de mătase-opacă.” (Lumină şi întuneric)
Abordarea filozofică a condiţiei umane se întemeiază, ca la Platon, pe idei şi forme sau chiar „Esenţe”, dar şi pe timpul social care guvernează ritmurile vieţii, structurând experienţa umană prin norme, tradiţii şi sincronizări colective: „Dar Timpu-n val vârtej înghite/ Flămânda, revanşarda clipă/ Şi din deşertu-i îmi trimite/ Un strigăt mut ce-n mine ţipă.” (Lumină şi întuneric)
Simbolistica este discretă, dar eficientă: casa, de exemplu, apare frecvent ca un spaţiu al originilor, dar şi al fragilităţii; timpul este perceput nu ca o curgere liniară, ci ca o acumulare de straturi, iar copilăria devine un teritoriu ambivalent, simultan protector şi pierdut: „Cu pânza ţesută din firul mai ieri tors/ Vreau anilor mei albi să le măsor cuprinsul/ Dar clipa-mi subminează ceasornicul întors/ Şi umbre decantate-mi încetinesc avansul.” (Acasă) sau: „Pierdute sunt toate lumile-n zare/ Prea-nguste, cărările mor la răscruce/ O plagă deschisă purtăm fiecare/ Şi-n cele din urmă, identică cruce.” (Lăuntrica clipă)
Limbajul între simplitate şi sugestie
Unul dintre punctele forte ale acestui volum îl constituie stilul. Mariana Udriştoiu optează pentru o scriitură aparent simplă, lipsită de artificii excesive, dar profund sugestivă. Limbajul este epurat, concentrat, iar expresivitatea se naşte din economia mijloacelor. Metaforele sunt construite cu naturaleţe, fără să forţeze efectul poetic. Ele nu sunt decorative, ci funcţionale, însă uneori metafora este discretă dar eficientă. Ritmul interior al poemelor creează o fluditate naturală, iar tonul confesiv este bine controlat. Nu există excese retorice, ci o permanentă tendinţă spre esenţializare. Această economie expresivă amplifică impactul emoţional.
Eul liric între vulnerabilitate şi luciditate
Eul liric este unul profund conştient de sine, dar şi fragil. Există o tensiune între dorinţa de recuperare a trecutului şi imposibilitatea de a-l reconstrui integral. Această tensiune generează autenticitate: „Simt în scoica-mi perlată/ Ochiu-i de jad – înaripare de gând/ La orizont, hohotind valuri/ pulverizează în aer/ arhitectura invizibilă a mării.” (Polifonie)
Fragilitatea nu este ascunsă, ci asumată, iar luciditatea temperează orice derapaj sentimental. Rezultatul este o poezie sinceră, echilibrată: „Din braţele întinse făcut-ai punţi iubirii/ Să poţi trece prin viaţă cu ochii plini de contraste/ O riguroasă lume i-ai selectat gândirii/ Să-ţi fie temelie când vei porni spre astre.” (Aniversare)
Timpul – o dimensiune fluidă
La fel ca şi Heraclit din Efes, care vorbea despre timpul fluid şi schimbarea continuă, în „Treptele memoriei” autoarea ne arată că timpul se dilată, se contractă, se suspendă. Trecutul şi prezentul coexistă într-un spaţiu interior în care cronologia îşi pierde relevanţa. Această abordare conferă volumului de versuri, împărţit, de altfel, în patru părţi, o structură aproape circulară, în care fiecare poem este un punct de revenire şi reflecţie, aşa cum se observă în poezia „Tristeţe metafizică”: „La întâlnirea cu timpul întârzii într-una:/ capul mă chinuie/ urechile-mi vâjâie/ umerii mi se apleacă/ mâna-mi tremură/ braţele-mi slăbesc/ picioarele nu m-ascultă…”
Dimensiunea existenţială a discursului poetic
În contextul literaturii actuale cartea de versuri a doamnei Mariana Udriştoiu se remarcă prin echilibru, autenticitate şi originalitate, şi nu mizează pe efecte spectaculoase ci pe construcţie solidă şi sensibilitate. Poesisul autoarei nu caută să impresioneze prin artificiu, ci prin profunzime, întrucât „Treptele memoriei” este o carte de întoarcere şi regăsire. Printr-un discurs coerent, simbolic şi sensibil, construieşte o poezie a introspecţiei şi a reconcilierii cu sine, specifică post şi neomodernismului. Desigur, cartea oferă cititorului nu doar o experienţă estetică ci şi una reflexivă, fiind totodată o invitaţie la încetinire, la rememorare şi la redescoperirea propriului interior.
Dincolo de dimensiunea estetică şi arhitectura simbolică atent construită, „Treptele memoriei” propune în esenţă o meditaţie asupra condiţiei umane în raport cu timpul. Nu doar memoria este tematizată, ci însăşi dependenţa noastră ontologică de ea. Fără memorie, identitatea se dizolvă, iar fără trecut prezentul devine un teritoriu instabil, lipsit de consistenţă.
Învederăm de asemenea că poezia Marianei Udriştoiu se aşează într-o zonă de reflecţie profundă, unde literatura devine formă de cunoaştere. Fiecare poem pare să funcţioneze ca o treaptă nu doar a memoriei ci şi a înţelegerii – o apropiere lentă de sine, de propriul adevăr interior. În acest context memoria nu mai este doar un rezervor de imagini, ci devine o formă de destin. Nu alegem ce ne amintim în mod esenţial, după cum nu alegem nici felul în care trecutul continuă să ne modeleze. Într-un sens profund suntem suma acestor sedimentări invizibile, a acestor straturi de timp care se depun în conştiinţă şi o structurează.
Cartea sugerează subtil că uitarea nu este opusul memoriei ci parte integrantă a acesteia. Ceea ce uităm modelează la fel de mult ceea ce ne amintim. În acesstă tensiune dintre memorie şi uitare se construieşte identitatea, iar poezia devine spaţiul privilegiat în care această tensiune poate fi contemplată.
Există, de asemenea, o formă de linişte gravă, o acceptare a limitelor umane iar recuperarea trecutului nu este niciodată completă; această incompletitudine nu este dramatizată ci asumată. Aşadar, tocmai aici se află una din marile calităţi ale acestei cărţi: refuzul iluziei totalităţii. Poeta nu încearcă să reconstituie integral ci să sugereze, să apropie, să atingă.
Într-o epocă dominată de viteză şi superficialitate această poezie propune o altă temporalitate: una a încetinirii, a reflecţiei şi a revenirii. Apreciem că „Treptele memoriei” este mai mult decât un volum de poezie, ea devine un exerciţiu de conştiinţă, o încercare de a înţelege cum ne constituim ca fiinţe în timp, cum ne raportăm la propriul trecut şi cum ne construim sensul. În ultimă instanţă, observăm că poezia doamnei Mariana Udriştoiu nu oferă răspunsuri definitive, ci creează un cadru de interogaţie, iar această deschidere este poate cea mai autentică formă de adevăr pentru că în spaţiul memoriei, asemenea poeziei, sensul nu este niciodată fix ci mereu în devenire.
Mircea Tutunaru
