M-am hotărât să scriu despre un Om pentru care prietenia și omenia s-au constituit în postulate de viață. Un om despre care nu s-a scris în gazete, dar care are merite deosebite în dezvoltarea industrială a municipiului Târgu Jiu în ultima jumătate de secol.
I. L-am cunoscut pe Ion/Jean Mănoiu la începutul anului 1979. Se transferase de la Întreprinderea de Articole Tehnice din Cauciuc și Cauciuc Regenerat (I.A.T.C.C.R.) din Târgu Jiu la Liceul Industrial de Chimie din oraș, pe un post de maistru instructor. La rândul meu, venisem, prin concurs, în anul școlar 1978-1979 la același liceu. Aveam vârste apropiate. El – 30 de ani, eu – 28 de ani. De altfel, mulți eram tineri. Jean era, cred, cel mai tânăr maistru instructor. L-am perceput dintru început ca fiind un om educat, prietenos, foarte serios și deosebit de harnic. Tot de la început mi-am dat seama că este un caracter puternic, exigent cu sine și cu elevii de pregătirea cărora se ocupa și, mai presus de orice, era dispus să ajute pe oricine îi cerea sprijinul într-un domeniu în care se pricepea. Și se pricepea în foarte multe chestiuni practice. Excela în mecanica auto și în alte domenii mecanice, în sudură de toate felurile și în confecții metalice și era un excelent planificator și organizator al muncii.
Pe lângă abilitățile/competențele practice de înalt nivel, poseda impresionante cunoștințe teoretice de: matematică, fizică, mecanică, rezistența materialelor, desen tehnic, electronică, electrotehnică ș.a. Totodată, am descoperit la el temeinice cunoștințe de cultură generală, inclusiv din domeniul științelor umaniste. De altfel, și ceilalți maiștri instructori și inginerii (între care Eugen și Sergiu Popescu) erau interlocutori avizați în orice temă care nu făcea parte din specializarea lor.
Încă de când ne-am cunoscut am intuit că Jean Mănoiu deține trăsăturile unei personalități puternice de factură pozitivă. În cei aproape 40 de ani care au trecut intuiția a devenit certitudine. Principalele valori, aș spune chiar instituții cutumiare în care Jean Mănoiu a crezut și crede și pe care le-a respectat cu sfințenie, sunt prietenia și omenia. Le-am numit instituții cutumiare, întrucât sunt la fel de vechi precum primele forme de organizare societală a oamenilor.
Acum, la patru decenii, mă declar bucuros și fericit că Jean Mănoiu mi-a fost și îmi este prieten. Relația noastră de prietenie întrunește toate trăsăturile prin care dicționarele definesc prietenia. Relația noastră s-a fundamentat pe încredere și pe respect reciproc. Pe devotament și pe atașament reciproc. Prietenia mea pentru Jean Mănoiu a constat și constă, în mare măsură, în manifestări sufletești și spirituale. Prietenia lui pentru mine a însemnat, pe lângă manifestările sufletești și spirituale, și ajutor practic, lucrativ, ori de câte ori am avut nevoie. Explicația este simplă. El se pricepe la orice activitate practică de care omul are nevoie. Eu mă pricep la foarte puține. Ori de câte ori a trebuit să rezolv o problemă care presupunea cunoștințe și abilități tehnice, Jean Mănoiu m-a ajutat cu totală disponibilitate. El sau/și profesioniștii formați de el.
II. Cine a fost și cine este Ion (Jean) Mănoiu? Ion/Jean Mănoiu s-a născut în 2 iunie 1947, în satul Bălești, din comuna omonimă. La început de vară, în luna în care cireșii din toate satele românești ofereau oamenilor primele fructe cu un gust fermecător și pline de sănătate. În certificatul de botez este consemnat cu prenumele (numele de botez) Ioan, dar notarul, probabil, a socotit că „Ioan” nu se potrivește cu cerințele onomasticii gorjenești. L-am întrebat, cu multă vreme în urmă, cum a ajuns de la „Ion„ la „Jean”. Mi-a povestit cu lux de amănunte întâmplarea. Pe când era maistru militar la Unitatea Militară de Infanterie Mecanizată din Craiova, soția vărului său – colonelul Voiculescu, care se numea tot „Ion”, i-a schimbat numele prietenului meu din românescul „Ion” în franțuzescul „Jean” pentru a-l deosebi de soțul ei. Lui Ion Mănoiu i-a placut numele franțuzit și a rămas „Jean”. A contat și faptul că „Ion” era și bunicul său patern și încă un alt bărbat din neam… La întrebarea dacă este vreo legătură între el și locotenentul Mănoiu, erou gorjean în Războiul Întregirii, mi-a răspuns că fac parte din stirpe diferite. De când l-am cunoscut i-am spus „Jean”.
Jean Mănoiu este al treilea copil al lui Vasile Mănoiu și al Domnicăi (născută Copotoiu), amândoi țărani harnici și buni gospodari. Deși posedau doar două hectare de pământ, Vasile Mănoiu a refuzat cu îndârjire să se înscrie în colectiv. A fost șicanat, terorizat, fugit pe dealuri și prin păduri și a rămas toată viața necolectivist. Vasile Mănoiu era om foarte aspru și foarte hotărât. Hotărârea, spiritul de dreptate, onestitatea, hărnicia, omenia, loialitatea, camaraderia, stăruința pentru lucrul bine făcut, dragostea față de țară și față de locurile natale, perseverența în muncă și multe altele au fost și sunt trăsăturile de caracter ale lui Jean Mănoiu. Pe unele le-a preluat ca moștenire de la părinți, iar pe altele le-a dobândit prin instrucție și experiență de viață. Asemenea tuturor copiilor de țărani din acele timpuri și personajul scrierii mele s-a integrat – după vârsta și puterea lui – în activitățile economice ale familiei, căci la mijlocul secolului trecut copilul devenea de la o vârstă fragedă (4-5 ani) parte a familiei cu responsabilități și obligații bine stabilite, începând cu activități mai ușoare, dar foarte importante (de exemplu, îngrijirea păsărilor și a animalelor) și terminând cu munci de bărbat.
Despre statutul civil al lui Jean mai spunem că este căsătorit, din anul 1974, cu Otilia, fiica lui Ionică Groza din Curpen, comuna Stănești, și au împreună doi copii. Ionică Groza a fost absolvent al Școlii Superioare de Comerț din București. După școală, a rămas în București, și-a construit patru case și un foarte căutat (de clienți) magazin de lacuri și vopsele. A fost un important și cunoscut antreprenor și comerciant. A colaborat cu mulți negustori și industriași evrei. La naționalizare și-a pierdut mai întâi magazinul și apoi casele. S-a întors în Gorj și cu banii pe care îi avea asupră-și în momentul în care a fugit din magazinul confiscat a cumpărat o casă și 6 ha de pământ în satul Frătești. A construit Căminul Cultural din Stănești, și-a ridicat o casă în Târgu Jiu, iar în ultimii ani ai vieții s-a afirmat drept cel mai bun sobar din județ.
Revenim la eroul scrierii noastre. Când i-a venit timpul, în anul 1954, Jean Mănoiu a mers în clasa I la Școala din Bălești, unde a urmat, până în anul 1961, cursurile elementare obligatorii. În tot acest timp a și muncit „la una cu părinții”. A învățat să scrie, să citească, să socotească de la învățătorul Gheorghiță Aninoiu. În ciclul al II-lea (clasele V-VII) a învățat cu profesori exigenți și bine pregătiți: Constantin Făgaș (profesor de chimie și directorul școlii), Alla Cristea (științele naturii și dirigintă), Radu Raita (geografie), Oproiu (matematică). A învățat foarte bine și a participat la concursuri școlare (actualele olimpiade) până la etapa regională (Craiova). I-a avut colegi, între alții, pe Marcel Angheloiu (viitor, foarte bun, profesor de istorie și creator al unei formații de fluierași, cunoscută în toată țara, plecat mult prea devreme din lumea aceasta), Ion Găvănescu (colonel), Pantelimon Găvănescu (viitor prim secretar al C.C. al U.T.C. și ministru al tineretului).
În 1961, când Jean Mănoiu a finalizat cursurile școlii elementare – cu un examen mai greu decât evaluarea națională actuală – în raionul Târgu Jiu existau două școli medii (licee), o școală de meserii (la Vădeni, continuatoarea Școlii de Meserii înființate de familia Pleniceanu, închisă în 1965), o școală de meserii (croitorie pentru fete și tâmplărie pentru băieți) și un Grup școlar agricol la Bârsești (înființat în 1948). Cei mai mulți copii din mediul rural ai căror părinți doreau ca urmașii lor să învețe o meserie luau drumul Craiovei (reședința regiunii cu același nume) sau al altor orașe industriale. Jean a luat drumul Sibiului pentru a învăța meserie la Școala de Mecanici Auto de acolo, dar nu a reușit la examen. În luna noiembrie, l-a urmat pe fratele mai mare și a devenit elev la Școala de mecanici agricoli de la Biled, Raionul Sânicolau Mare, regiunea Timișoara. După trei ani (în 1964) a terminat cursurile și este trimis la Stațiunea de Mașini Agricole (S.M.A.) Fraidorf, raionul Timișoara, unde i-a fost mentor un neamț, care l-a învățat meserie nemțească și a cărui deviză era „Să nu furi, să nu minți!”.
Rămâne în inima Banatului un singur an. În 1965, la sugestia unui verișor, locotenent major la Segarcea, se orientează către haina militară și dă examen de admitere la Școala Militară de Maiștri și Subofițeri din Pitești. Mi-a povestit în mai multe rânduri despre viața de acolo. De fiecare dată a definit-o ca fiind infernală, insuportabilă, asemănătoare celei văzute în filmele americane despre pregătirea militarilor din flota S.U.A.: marșuri de 50, 70, 100 de km în fiecare an cu deplasare după azimut, alarme repetate, instrucție de front epuizantă, cursuri teoretice câte cinci ore pe zi, plantoane în miez de noapte, serviciu de gardă, evaluări semestriale cu examene după model universitar (pe lângă cele curente din toate conținuturile până la zi), suplimente de instrucție, cu masca de gaze pe figură, după toanele comandantului de pluton ș.a.m.d. Despre pregătirea teoretică îmi spunea că a fost la nivel foarte înalt. Mi-a recitat de câteva ori definiția științifică a metrului, a secundei, mi-a redat zeci de teoreme de fizică și de geometrie. L-au impresionat prin pregătirea excepțională profesorii (civili) de matematică (Paiuc), de fizică (Pricolici, fost cercetător la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele, venit la Pitești după ce a fost iradiat la Măgurele), dar și specialiștii militari (locotenent colonel inginer Dumitru, la mecanică tehnică, maior Voievozanu, la topografie militară și conducere tanc). Niciodată în cei trei ani nu l-a părăsit gândul de a pleca din armată…
Examenul de absolvire susținut în anul 1968 i-a consolidat poziția între primii trei absolvenți ai promoției și a fost repartizat la Unitatea Militară de Infanterie Mecanizată din Craiova, Batalionul de Tancuri, unde a fost numit locțiitor tehnic de companie. După un an (1969), a ieșit la raport și a cerut trecerea în rezervă. Generalul Pletosu (care nu avea niciun fir de păr în cap!) l-a trimis la Regimentul de Tancuri din Caracal. În timpul unei permisii, la Bălești, a venit și generalul Lăpădat Nicolae Militaru (comandantul Regiunii Militare București), cu care familia lui Jean se înrudea. Îndemnat de mama sa, Jean a mers să discute cu respectivul singurul subiect care îl preocupa, acela de a pleca din armată. Revenit la Craiova, a aflat că este transferat la Târgu Jiu (1970) în funcția de locțiitor tehnic al șefului de atelier al comenzii Brigăzii de Artilerie, al cărei comandant era generalul Gorgonețu. Maistrul militar Mănoiu continuă să ceară trecerea în rezervă, iar generalul îl trimite șef de atelier la Regimentul Mijlociu, apoi la Regimentul Mic. Deși singurul lui scop era să plece din armată, își făcea serviciul cu maximă responsabilitate, dar recompensele erau acordate celor buni de gură și care știau să se pună bine cu cine trebuie. S-a remarcat în mod deosebit într-o situație grea, când unitatea militară nu-și putea desfășura aplicația de regiment din cauza lipsei pieselor pentru repararea autocamioanelor care transportau tehnica de luptă. Maistrul militar Mănoiu se angajează să procure piesele necesare și să aducă în stare de funcționare cele două mijloace de transport. Împreună cu cei doi mecanici bucureșteni (militari în termen) repară mașinile în 24 de ore. Colonelul Scrădeanu, un profesionist onest, comandantul Regimentului, îl premiază cu o importantă sumă de bani, motivându-și recompensa cu următoarele cuvinte: cu profesionismul și dăruirea maistrului militar Mănoiu și ale celor doi militari, aplicația de regiment s-a putut realiza.
Recompensa primită (prima de când intrase în serviciul patriei) nu i-a schimbat gândul și hotărârea de a renunța la haina militară. A aflat de la un ofițer cu experiență, de care era apropiat, că va veni în control la Târgu Jiu generalul Gomoiu, șeful Consiliului Politic Superior al Armatei. Destăinuindu-i ofițerului intenția sa de a cere audiență la general pentru trecerea în rezervă, Jean Mănoiu l-a rugat pe mai vârstnicul ofițer să-i inventeze o stratagemă care să-l ajute să-și împlinească hotărârea de a părăsi armata. Bun cunoscător al cutumelor politice din armata populară, ofițerul respectiv l-a sfătuit pe Jean Mănoiu să-i spună șefului politic al Armatei că dorește să se facă preot. În ziua sorocită pentru audiențe, tânărul maistru militar și-a jucat foarte bine rolul. Generalul a încercat să-i schimbe hotărârea, invocând faptul că statul a cheltuit bani ca să-l facă maistru militar și că preoția este incompatibilă cu armata. După șapte zile i-a venit ordinul de trecere în rezervă „pentru motive bine întemeiate”.
În anul 1969 începuse cursurile liceale (învățământ seral) la Liceul „Tudor Vladimirescu” din Târgu Jiu. Liceul „Tudor Vladimirescu” era singurul liceu din oraș care organiza examen de admitere la cursuri serale. După anul I, seraliștii de la acest liceu au fost transferați la Liceul „Ecaterina Teodoroiu”. A absolvit liceul, cu diplomă de bacalaureat, secția Reală, în anul 1973.
Între anii 1971 (septembrie) și 1974 (aprilie) lucrează pentru perioade scurte de timp la Întreprinderea de Industrializare a Cărnii Gorj, Întreprinderea de Construcții Montaj Gorj, Întreprinderea de Industrie Locală pentru Materiale de Construcții Gorj, îndeplinind funcțiile de tehnician și maistru auto. În aprilie 1974 se angajează la nou înființata (decembrie 1973) Întreprindere de Articole Tehnice din Cauciuc și Cauciuc Regenerat din Târgu Jiu (I.A.T.C.C.R.), cunoscută de public cu numele de Fabrica de Cauciuc. Rămâne în această întreprindere, devenită în anul 1991 Artego (Articole Tehnice Gorj), vreme de 36 de ani, până la pensionarea lui, în anul 2006, cu o scurtă întrerupere de câțiva ani asupra căreia voi reveni.
În prima jumătate a anului 1974 fabrica se afla în plin proces de organizare și de echipare cu utilajele necesare. Întreprinderea era subordonată Fabricii „Danubiana” din București, care avea statut de Centrală. Jean Mănoiu a fost numit diriginte de șantier la Fabrica de Cauciuc Regenerat. Colaborează în această calitate cu mulți specialiști germani. Aceștia îi propun să plece în Bolivia ca reprezentant al unei firme germane, dar le spune că pleacă numai cu acte în regulă, eliberate de statul român. Punerea pe picioare a întreprinderii a fost foarte dificilă. Unii angajați erau slab pregătiți, iar alții erau preocupați mai mult de satisfacerea intereselor personale. Multe dintre utilajele achiziționate erau uzate moral. Jean Mănoiu a refuzat să semneze prerecepția unor asemenea utilaje și acel refuz l-a salvat de sancțiuni grele pe care le-ar fi putut primi în urma unei anchete ordonate de Nicolae Ceaușescu.
Așa cum afirmam mai sus I.A.T.C.C.R. a pornit greu și a mers tot greu mulți ani. Din multiple motive – care țineau atât de oameni, cât și de echipamente (mijloace de producție) – fabrica nu își realiza planul și, prin urmare, salariile erau mici. Retribuțiile erau reduse cu 30-40% față de cele prevăzute în statele de funcții. Tot mai mulți salariați își căutau alte locuri de muncă. Pentru pregătirea forței de muncă a fost înființat în 1975 Liceul Industrial de Chimie (Nr. 1) din Târgu Jiu, dar prima promoție urma să termine liceul peste cinci ani. Pentru a împiedica plecările din fabrică, secretarul cu probleme economice al Comitetului Municipal de Partid a dat dispoziție ca nicio altă întreprindere să nu primească salariați sau foști salariați de la Cauciuc. Toți directorii au fost amenințați cu destituirea. Între cei hotărâți să plece s-a aflat și Jean Mănoiu, dar toate încercările i-au fost zădărnicite de ordinul venit de la omul partidului.
În disperare de cauză, la sfârșitul anului 1978, s-a deplasat la București, la Ministerul Industriei Chimice și la Ministerul Învățământului. La acesta din urmă a solicitat un post de maistru instructor la Liceul de Chimie. Directorul Perianu i-a înțeles situația și i-a acordat postul. Și-a schimbat locul cărții de muncă, dar a rămas tot supus al Cauciucului, fiindcă în comunismul acelor ani liceele industriale aveau câte un patron, în limbajul de atunci, o întreprindere patronatoare. Patronul/patronatoarea Liceului de Chimie era I.A.T.C.C.R. Târgu Jiu. În cei patru ani în care s-a ocupat de pregătirea practică a elevilor a învățat meserie câteva sute de adolescenți, elevi ai liceului. Excelent profesionist și gospodar, Jean Mănoiu a construit, împreună cu elevii pe care îi iniția în meserie, împrejmuirea incintei școlii, o impunătoare magazie, a confecționat mobilier pentru laboratoare și pentru sălile de clasă și a amenajat – alături de ceilalți maiștri instructori – atelierele-școală din incinta fabricii. În tot timpul a muncit umăr la umăr cu elevii pe care îi instruia. Totodată, a pregătit elevi pentru concursurile (olimpiadele) pe meserii. În aprilie 1982 toți maiștri instructori au fost preluați, prin protocol, de întreprinderile patronatoare, iar în noiembrie, același an, revine în producție și activează în funcțiile de: maistru, maistru principal, tehnician, tehnician principal, maistru principal specialist (până în anul 1991). În 1991, când întreprinderea își schimbă marca (denumirea) în Artego S.A., iar director devine inginerul Viorel David, care îi valorifică la maximum calitățile profesionale și organizatorice, Jean Mănoiu este numit în funcție de mare răspundere. A condus secțiile: Auto(transpoarte), Utilități, Servicii Construcții și Investiții, Edile (care cuprinde toate instalațiile: auto-moto, construcții, termo-hidro, baza de investiții). A condus și punctul de lucru Târgu Jiu (care funcționa la Artego) al Antreprizei de construcții-montaj instalații Craiova. În tot acest timp s-a calificat în alte patru meserii: macaragiu, pod rulant, depanator radio-televizoare, fochist. În octombrie 2002 a fost numit director al domeniului Utilități, Servicii, Construcții și Investiții. În calitate de director a avut în coordonarea lui 424 de oameni, din care 29 erau maiștri și ingineri.
În perioada fecundă de după 1991, Jean Mănoiu a făcut parte din mai multe echipe/colective de invenții. Menționez câteva invenții: Procedeu pentru realizarea unui ciclu tehnic la o presă de vulcanizare a unui covor din cauciuc, Instalație pentru presarea continuă sub acțiunea căldurii, Instalație pentru realizarea benzilor transportoare cu nervuri înalte, Brevet pentru bandă transportoare fără sfârșit ș.a. În a doua jumătate a anilor 1990, Artego a fost privatizată prin vânzarea de acțiuni către salariați. Ion Mănoiu a devenit, în timp, al treilea acționar ca număr de acțiuni deținute. În noiembrie 2006 s-a pensionat la cerere. A fost stupefiat când a văzut că primește o pensie de 856 de lei, după 49 de ani de muncă (abia din anul 2024 a primit o pensie mulțumitoare). La insistențele patronatului, a revenit la Artego în funcția de șef de departament (se desființaseră funcțiile de director), păstrându-și toate atribuțiile și obligațiile anterioare. S-a retras definitiv în anul 2008.
Am găsit în dosarul său personal o Recomandare pe care Jean Mănoiu a primit-o de la S.C. Artego. Textul este scris de mână, cu litere mari de tipar, cum numai inginerii, tehnicienii, desenatorii tehnici, proiectanții scriau. Din păcate, recomandarea nu este datată. Este scrisă, cu certitudine, de directorul Artego sau este asumată de acesta. Susținerea noastră se bazează pe existența mențiunii „DIRECTOR” în partea de jos, dreapta, a paginii, a ștampilei oficiale a Societății Comerciale și a semnăturii indescifrabile a directorului.
Iată care sunt ideile forte consemnate în acest document. La început se precizează că „Domnul Mănoiu Ion este salariat la S.C. Artego S.A. din 20.04.1974”. În continuare, directorul afirmă că „în toată această perioadă s-a făcut remarcat printr-un profesionalism de excepție” pe care „l-a dovedit prin realizările deosebite ale sectoarelor de activitate pe care le-a coordonat”. Cel care scrie recomandarea îl apreciază pe Jean Mănoiu că „este foarte bine pregătit profesional”, că „încearcă să împărtășească din experiența sa colaboratorilor” pe care îi ajută „să depășească problemele de serviciu”, că a avut o contribuție deosebită „în realizarea sarcinilor de producție”. Referindu-se la personalitatea celui recomandat, autorul recomandării consemnează: „Este un caracter puternic, care își asumă responsabilitatea acțiunilor pe care le întreprinde”. Recomandarea/caracterizarea este deosebit de frumoasă și de elocventă. Așa a fost și așa este Ion Mănoiu – un profesionist desăvârșit și un om deosebit. Am mai găsit în acest dosar două cuvinte care m-au impresionat foarte mult. Într-un curriculum vitae, foarte sumar, la rubrica „interese și pasiuni”, Jean Mănoiu afirmă doar atât: „dăruire serviciului”. Dacă aș fi citit autobiografia algoritmizată (C.V-ul în format Europass) a lui Jean Mănoiu în vremea în care și eu completam asemenea lacunare prezentări ale cursului vieții, aș fi folosit, cu siguranță, aceste două cuvinte!
În aceste cuvinte descoperim neputința lui Jean de a-și părăsi meseria. Ar fi putut face orice facultate din domeniul tehnic. Chiar mai multe facultăți. Mi-a povestit cândva că la insistențele bunului său prieten, profesorul Ion Cojocaru (Dumnezeu să îl odihnească!), care l-a și meditat pentru admiterea la o facultate politehnică (la mijlocul anilor 1980), și din dorința de a intra într-un amfiteatru universitar, s-a înscris la un examen de admitere. Nu la Politehnică și nu aproape de casă, ci la Drept și tocmai la Iași. A participat la prima probă, a văzut amfiteatrul celei mai vechi universități din România și s-a întors bucuros la meseria lui. Cred că atașamentul lui pentru fiare și pentru mașini l-a determinat să nu opteze pentru Politehnică. Pare un paradox ceea ce spun, dar sunt sigur că Jean nu a ales Politehnica tocmai pentru a nu rămâne acolo.
Pe lângă devotamentul absolut pentru lucrul bine făcut și pentru îndeplinirea îndatoririlor profesionale, Jean Mănoiu a lucrat cu aceeași responsabilitate și pentru orașul în care trăiește. Voi consemna doar faptul că el a realizat împreună cu oamenii de la Artego și, evident, la inițiativa și cu implicarea totală a directorului Viorel David (și la solicitarea celui mai popular primar al municipiului, Florin Cârciumaru) prima toaletare și reamenajare a Grădinii Publice, la sfârșitul ultimului deceniu al secolului trecut.
Având credință în suflet, Jean Mănoiu s-a implicat cu însuflețire în construirea Bisericii Sfântul Nicodim din cartierul în care locuiește. A plătit salariile unor muncitori, a cumpărat și a donat Bisericii: Catapeteasma, Sfintele Vase, Sfântul Policandru, veșmântul pentru preot, Sfânta Evanghelie cu suport ș.a. Și la Biserica din Bălești a donat un Sfânt Policandru…
În ultimii ani, sănătatea lui Jean și a doamnei Otilia a fost greu încercată. Mi-a mărturisit că în acele momente grele a fost ajutat cu multă bunăvoință de domnul director Viorel David. Ar fi fost imposibil să nu-l fi ajutat, fiindcă directorul Artego a fost și cred că încă este un adevărat mecena pentru foarte mulți gorjeni, de toate vârstele, din toate domeniile. Domnia-sa mi-a plătit și mie, în anul 2004, tipărirea primei cărți (în două volume). Îi mulțumesc și cu această ocazie pentru ajutorul de atunci.
…Cu siguranță, Jean Mănoiu are și neprieteni, poate chiar dușmani. Pentru mine însă a fost și rămâne așa cum l-am cuprins în aceste rânduri. Îi mulțumesc și îl prețuiesc pentru toate câte mi-a oferit și mă rog Bunului Dumnezeu pentru el și pentru familia sa.
Gheorghe Gorun
