1.Scriitura Eului însingurat
Cuget și judec în dilemă: și-a revizuit Mircea Bârsilă maniera de a scrie poezie? Și-a renuvelat structura lirică? A trecut de la expresionism la existențialism? Și un curent literar și celălalt sunt de sorginte filozofică.
Expresionismul este predominat de angoasă și de revoltă și una din embleme pare să fi rămas ca identitară: „Strigătul” lui Edvard Munch din 1893. Mărci distincte: stilizarea liniilor de forță expresivă, tema fricii care cutremură „devenința” umană din temelii și un anume nihilism apocaliptic – biblic.
Și, totuși, nu știu cum face și cum drege lucrurile Mircea Bârsilă, că mai totdeauna dicțiunea-i poezească vădește un militantism cu totul special pentru marea poezie a lumii expresioniste (reprezentată cu memorabil efect de R.M. Rilke, Gottfried Benn, Else Lasker Schüler, Stefan George, Georg Trakl, Franz Werfel, R. Schickelé, A. Stramm, Ivan Goll, Franz Kafka, Heinrich Mann, Leonard Frank, Alfged Döblin ș.a. – n.n., I,.P.B.).
Ca poet expresionist, Mircea Bârsilă practică aceeași scriitură a unui eu însingurat, cu simțurile exacerbate, intensificate la maximum, mereu într-o stare de implozie, de vulcan care fierbe până la incandescență. Poetul a ajuns în stadiul – cumva prefigurat încă de la debut – de căutare neîntreruptă a unor revelații misterioase ale propriului suflet, care să antreneze la un discurs solitar și vocea întunecată a lumii interioare. Și-a radicalizat trăirea sondării unor mituri îndepărtate, străine, a unor teologii și religii absconse, care să-i amelioreze distrugerea fizică a ființei printr-o metafizică poate cathartică, compensatorie în ultimă instanță, printr-o capacitate creatoare la fel de viguroasă și de riguroasă „tehnosferic – noosferic – poesferic” (Al. Husar), printr-o autopsihanaliză a atâtor impulsuri refulate, reverii interzise, „beții” extazice ale subconștientului în zone de imaginaruri care, accesate, produc emoții zguduitoare.
2.O atmosferă transcensă de entități obscure
Adept al poeziei concrete, Mircea Bârsilă nu-și poate refuza dreptul foarte încărcatei sale memorii la o exprimare liberă, neostracizată de vreo exigență abstracționistă. Ispita intertextualistă este contopită alchimic într-o materie semantică de-o densitate pe alocuri sufocantă; dar textul oferă iluminări metapoetice ori crize autoreferențiale ale profunzimii simbolice, mitice, reflectată într-un limbaj de inefabilă sinteză între sensibil și inteligibil, a cărei funcție alegorizantă ajută imaginea să înfrâneze forța demiurgică a conceptului, a semnificației indirecte, salvată de la obscurizarea ((obliterarea) mesajului de-a sacră spiritualitate.
Astfel, Mircea Bârsilă își învăluie fiecare poem într-o atmosferă transcensă de entități necunoscute, dificilă de înțeles și, în ultimă analiză, niciodată în întregime definibilă căci, categoric, mepriza poetică propriu-zisă (adică abaterea de la precursorii săi) este executată într-un clinamen cu anvergură vizibilă și simultan în diferență/diferanță.
Jacques Derrida o definește ca introducere expresă și motivată a neasemănării, (alterității, dezacordului – n.n., I.P.B.). Prin această articulație conceptuală – precizez din startul eseostudiului meu – poetul din Văgiuleștii Gorjului dar trăitor pe meleaguri argeșene – se desprinde totalmente din grupul optzeciștilor recurgând – ca și o serie de poeți americani de azi – la jocul disimulat-ironic dintre identitate proprie și diferență tesseraică (adică împlinire și antiteză – n.n., I.P.B.), dintre repetiție autocefală și alteritate a efectului transcendental: unul supravegheat trialectic și eminamente într-o clară atitudine transmodernă (survenită ca o benefică și necesară corectare a defectelor postmoderniste, prin aerul grav, prin manifestarea seriozității stilistice – n.n., I.P.B.).
Hermeneutic vorbind, asistăm, noi, relectorii de serviciu, actuali, la o coprezență izbăvitoare a kenosisului și a askesisului, pe aliniamente apophradesice, recognoscibile într-o revendicare a stranietății euro-atlantice și în prea deschisa Românie la tendința de a se lăsa intimidată de canoane împrumutate periodic.
3. La o Cină de taină
Mircea Bârsilă – reiau o întâie impresie – regăsește la maturitatea-i auctorială bucuria clasicizării, pe aceea în termeni eliotieni: muzica poeziei, tradiția și talentul personal, drama existențialistă, metafizicitatea mitomagică. Acum, el privește poezia trecutului din perspectiva propriei sale poezii, fiind simultan și avocat și judecător. Pune la dispoziția esteticienilor și a filosofilor introspecțiile sale, având încordate – precum arcul lui Ulise – simțul valorii, bunul gust, înțelegerea canoanelor critice, priceperea de a le aplica gramaticii lirice a discursului său, prin regulile scandării (ca-n Vergiliu, Horațiu, Dante, Baudelaire, Emil Brumaru, B. Fundoianu, Adrian Maniu, Paul Celan, Georg Trakl – n.n., I.P.B.), prin combinația de ritmuri: ba grec, ba latin, ba autohton-folcloric, cu accente foarte diferite și cu silabisiri variabile, cu arta manipulării rodnice a fiecărui vers, neacuzând, dezinvolt, absolut nici o anxietate a influenței; dimpotrivă, așa-zisele influențe ductibilizează filonul poieinic și energia poesisului înspre literatura înaltă, aceea preocupată în permanență de răstălmăcirea scrierilor anterioare, exorcizată, evident, de (auto)ironie, în sensul ei originar de alegorie; ca trop al tropilor din punct de vedere epistemologic: parabază permanentă a sensului fiecărei metafore ori metonimii.
Poemele puternice din „Strigătul din oglindă” sunt semnele unei învieri, a predecesorilor – și a sa la o adică, întrucât bârsilianismul e deja o paradigmă coaptă îndeajuns și poate fi împărțită tuturor cum la o „cină de taină” a transsubstanțierii” (Judith von Halle).
4.Ispita clasicizării
Ispitei clasicizării nu i-a rezistat, slavă Domnului, nici Mircea Bârsilă. Aspectele edificatorii vorbesc de la sine: maximumul de complexitate cu care este compatibil versul dramatic, exprimarea precisă a unor nuanțe mai fine ale gândirii, emoției, speranței, frumuseții lăuntrice, reflectării în oglinda-limbaj, rafinamentului sporit și varietății de muzicalitate, dragostea în sine și pentru structurile prozodice, șlefuite stilistic, la fel de dispuse să-și comunice cu simplitate acel „ceva de spus” în contact cu acea limbă poetică pe care Jean Starobinski de pildă o caracterizează în funcție de „scara temperaturilor” din întreg câmp poetic al conștiinței fenomenului senzorial intern, unul de percepții sinestezice-corporale fonotextuale și totodată în funcție de reprezentanții alegorici ai poetului care-i surprind geniul la lucru, îmbibat cu amintiri mitice în același timp tenace și vagi: apar astfel Petru, Arcadia, Odiseea, Natura, Dumnezeu, Minotaurul din Labirint, ascunsul Centru eliadesc, noduri și spirale (ca la Nichita Stănescu), văgăunile subconștientului, cocorii asimetrici, cele două memorii ale sângelui, cioburile magice ale unei oglinzi sparte din strigătul existențial de dinaintea sfârșitului inevitabil, cele două stafii, șerpii veninoși dormind încolăciți pe stâlpii de la tindă, câinele hrănit de îngeri, umbra poetului (care „va cânta tropare, ca îngerii, și terține”), „floarea unui crin imaginar în sine”, cometele, văzduhul, Acteon, Hecate, un arbore cu frunzele îndreptate spre sud (cum al lui Marin Preda – n.n., I.P.B.), Golgota lui Iisus Hristos, Sirenele himerice și delfine, Medeea, Absalom, „o pasăre al cărei cântec este cântat de altă pasăre (și într-o altă versiune decât cea știută): această viață!” ș.c.l.
5.Toposuri, motive, arhetipuri
Paradoxul clasicizării poetice a discursului bârsilian – unul populat cu toposuri glorioase de sorginte ba antică, ba modernă, ba dantescă, ba baudelaireană, ba existențialistă, ba expresionistă, se adeverește explicit în vocabular și sintaxă, în dexteritate, și autenticitate, în naturalitate și artificialitate, în reprezentarea perfecțiunii limbii române, în epoca ei neo- și trans-modernă, capabilă, ea însăși, să producă un poet clasic care recurge la o transculturalitate și o transreligiozitate întruchipate poezesc în triadă: prin prelucrare (structurare), transfigurare, substituire (metamorfozare)/ (Eugen Negrici), într-un mod extrem de original.
Mircea Bârsilă se înfățișează (re)cititorilor – câți or mai fi fiind în criza culturală actuală – n.n., I.P.B. – ca un poet al unor motive și toposuri de sorginte universală: scrierea caligrafică, gramatica cugetului, noua abdicare forțată de inspirație și imaginație, de chemarea eului producător, să abdice încă o dată de la „canavaua” postmodernistă, provocată de „amara schimbare de macaz a realității”, de-o „autarhie beată de sine” din „camerele goale și înalte ale seninătății”, tulburate solstițial și echinocțial de „ora celor două lumi a viilor și a morților, legate iarăși una de alta”.
Toposurile, motivele, arhetipurile sălășluiesc imperial într-o Arcadie subpământeană; izvoarele lor încearcă să prindă o pojghiță protectoare de gheață la margini; poetul, orficopitagoric, trage cu arcul înspre moarte prin imensul inel al Naturii „înscris în divinul triunghi isoscel”. Vrăjit de povestirile din „Odiseea”, poetul se simte călătorind într-o corabie, spre sine însuși, reverberând, magnetic, la Centrul Lumii.
Barochizând, se întreabă, precum Miron Costin și Dimitrie Cantemir, „unde sunt cei care nu mai sunt” și chipul i se preface, subit, într-o mască. Scriitura efectivă și afectivă adoptă cercul hermeneutic pouletian (vezi motivul monedei din poema în trei strofe „Azi – noapte”, în care introducerea este identică cu încheierea, doar adverbul „încet” fiind comutat pozițional: drept efigie a acordului grav-sublim).
6.Pe traseul teozofie-poezofie
Geniul poeticului popor român se străvede dintotdeauna în realizarea potențialităților creatoare, iar Mircea Bârsilă își exploatează cum un magister veritabil al literelor, artelor și jocurilor, metrice, ritmice, fonetice, semantice, retorice, ermetice, signifiozice, semnificante etc., „posibilitățile neexplorate” (T.S. Eliot).
Poeticitatea integrată, opera cuprinzătoare, universalismul reconfigurat de autorul „Strigătului din oglindă” ca destinalitate expresă, inițiatică, este menită a-și revendica resituarea în inima literaturii europene într-o poziție pe care nici un alt poet nu o poate împărți cu el sau nu o poate uzurpa.
Va urma
Ion Popescu-Brădiceni
