Amestecul de procedee poetice, între acestea o pondere mare deținându-l ingambamentul, induce legitim ideea că Ion Popescu-Brădiceni impune, cu har meșteșugăresc, în substratul lingvistic al liricii românești (și nu numai!) o schimbare fundamentală de paradigmă, un accent special fiind concentrat, programatic, pe un lexic „fracturat”, în armătura căruia „cuvântul poetic nu mai e un simplu mijloc de imitație a naturii, el produce o nouă natură în procesul propriei sale produceri” (Matei Călinescu). Prin urmare, versurile lui Ion Popescu-Brădiceni, vădit transmoderne, se revendică, totuși, din imaginarul redefinit al clasicității, într-o altă ordine el deplasându-se dinafară în lăuntricul limbajului, circumstanță care îl constrânge să ignore canoanele, să se exprime mai întâi pe sine, și apoi să sporească cu înțelesuri mesajul pe care îl introduce în actul comunicării. În mod explicit și implicit logica de a învesti specificitatea limbajului poetic cu o astfel de cerință devine și mai evidentă când ajungi la concluzia că lirosoful, lăsându-și lucid imaginația să exploreze, dintr-un unghi estetic propriu, profunzitatea realității, creează și nu po-vestește, fără exagerare, o nouă frumusețe lumii pe care o omologhează în descripții lirice surprinzătoare: „Cu hambarul de porumbi și grâu, cu sălașurile/ caprelor și strunga oilor, sub temelia/ cărora lenevea Șarpele ocrotitor al tuturor/ văzutelor și nevăzutelor, care se sorea/ încolăcit pe stratul cu usturoi ori pe/ grămada de gunoi deja putrezit./ Și uite-mă aici cu vrăjitoarea asta:/ eu pe un fotoliu, ea pe celălalt fotoliu./ Și-n zarea de mit se desfoliază arhetipuri, ontic,/ alefii se metaorfozează în fluturi cu-cap-de-mort./ În biserică se-aud clopotele/ bătute-n dungă. Tropotele zeilor sfâșie/ cîmpia. Se întorc fiii mei din străinătățuri. În pragul ușii mi se-arată și Solul cu/ mantia-i măslinie pe dânsul. Plânsul,/ ah, plânsul… o să incendieze lanul transorizontic” (Corpurile străvezii), și „Curând o să-nceapă să plouă: cu-alefi, cu/ monade, cu ouă și cuante, și pixeli cu zulufii/ de la urechiușuele tale cum/ ciupercuțele abia ieșite de sub patul/ de Frunze. Parc-ar fi vorba despre/ o poemă ce-ar trebui să țâșnească/ din vreo străveche epopee greco-latină” (Gustul Limbii Poezești); sau: „În imaginar doar fiara-și devoră/ fractalii: mistrețul-i imperator la proră./ Iar nava ea însă-și își înghite poporul:/ desigur străbate deja viitorul.// Deși-n levitație, fantezia-mi evocă/ o peșteră sacră de sorginte barocă/ scobită de-Orfeu într-o veșnică rocă.// Ionaion mă contemplă-ncruntat și obscen:/ «Privește în jur! Desemnează-ți contur/ și umple-l, amice, c-un limbaj; cel mai pur!»” (Sonetul-addendă – la cel mai pur limbaj).
Este destul de clar: verslibristul, apelând la un bizantinism în expansiune în lirica postmodernă, își particularizează discursul încorporând în magma lui, iluzoriu prozaică, elemente-cheie caracteristice identității estetice a Poeziei și, în consecință, vocii ei sublime în care îmbină armonios, cum am mai sugerat, realul cu ficțiunea: „«Ce mai zarvă și în săli, și pe coridoare, pe/ culoarele Bibliotecii! – se miră în stilu-i/ reveriant puștiul cu câte un înger pe fiecare/ umăr. Și ce mai gălăgie în laboratoare,/ în atelierele artistice. Ce-ar fi să-i număr/ pe ucenici?»// «Nu e cazul! – îi reamintim interlocutorului/ nostru. S-ar duce naibii tot hazul – iar/ hazardul e obiectiv! Să înceapă Jocurile Eucaline!/ Și să triumfe spiritul colectiv al Creației!/ În cinstea Imaginației!»” (Labirintul absurd. Un text transcris după un vis de un poet numit Narcis), și: „«…Voi,/ Maeștri ai Didacticii Alternative,/ ai Gândirii Laterale, rămâneți lucizi! Nu-i mai/ îmbătați pe copii cu idei futuriste!/ Au probleme insurmontabile și urgențial/ de soluționat: ca de pildă să-și decidă/ destinul, apartenența politică, religia;/ și au întrebări cruciale: ca, de exemplu,/ să fie conducători ai Globalizării rapide/ și eficiente; să defileze înregimentați/ neomarxist în batalioane de androizi/ din ce în ce mai eliberați de obsesia/ conștiinței de sine. Până când într-o zi/ (oarecare și indiferent de anotimp) dihotomiile/ aporiile vor descoperi Legea Terțului Inclus;/ la nesfârșit. Or să urmeze: potopul,/ anamnesisul, purificarea prin abluțiune»” (Eu, greierul, Hermes și Eva); sau: „O partidă de pocher cu zeii: și albi, și galbeni, și verzi, și/ albaștri, și negri. În grădină, oglinzile crinilor reflectă Creația./ (…)/ În fanta luminoasă ivită între contrariile întunecate am să-i/ plasez pe orbită eseopoemul de față; asta fiindcă trăim o vreme a/ diversiunilor diabolice și a otrăvurilor antipolitice subtil distilate; și/ fiindcă elucubrațiile lui Karl Marx amenință proiectul vizionar al lui/ Eugen Lovinescu./ (…)/ Nu-mi rămâne decât să refut postsincronizarea și să/ recomand în replică românilor retrosincronismul și automat/ transsincronismul în oglindă pentru viitorul imediat” (Transsincronismul în oglinda pentru Europa și România).
Ion Popescu-Brădiceni, prin avânturile transfiguratoare de îndepărtare aproape totală de tiparele în care s-a format și, mai cu seamă, prin demersul expres de însușire a unei materii verbale plurisenzoriale atribuibilă inefabilului logos, devine îndrăznețul adept al glotopoeziei. Favorabilă pentru certificarea autenticității versului său este conexiunea mindfulness a spiritului cu textul poetic. De aceea nu vom greși arătând că versuitorul, aflat în plină procedură scripturală, dovedește o absolută percepție asupra travaliului creației în care se identifică prezența discretă atât a „conștiinței lingvistice”, cât și a făpturii glasului interior, născător deopotrivă de imagerii parabolice și de stări emoționale, distincte, neconvenționale: „Caut un colț, unde să-mi/ instalez reveria. Mi-am pus/ și străvechiul șorț de alchimist.// Pe ușă intră Reparatorul de piane./ E de statură atletică și are/ pletele în vânt și ochii întorși/ înspre-nlăuntru (către arhei).// Sunt în insulă, unde mi-am/ construit o colibă din crengi,/ acoperită cu șindrilă încă verde.// Am o sobă de zid la etaj,/ la parter: un șemineu./ Într-o oglindă locuiesc EU” (Omul din insulă și reparatorul de piane), și: „Semnu-i sacru și-am să-mi țes/ înțeles după-nțeles/ între-azurul și nadirul/ ce-și descântă trandafirul/ (…)/ Peste umbra din hodaie/ Luna-și toarnă-a ei văpaie./ Eu mă pierd înspre dorința/ care-mi bântuie ființa.// Cărțile le-orânduiesc/ înc-odată. Țărmuri cresc/ să se-ntindă-n ficțiunea/ ce-am s-o-încep de astăzi, lunea” (Ars moriendi); sau: „Să fie cartea-mi de față/ capodopera de la răscruce?/ Să fie povara-ndrăzneață/ ce-abia putea-o-aș duce?// Să fie forma poemei-în-ramă/ în tensiune, suspans, ceremonial sacru?/ Să-i fiu autorul avatar-simulacru?/ Să-mi redea ea transfizica de magică samă?// Acea metafizică inversă ce-o rescriu/ îndemnat de-o fantomă din vreo Atenă ori Romă?/ Să fie Cartea-mi de față smulsă târziu/ din Dumnezeul într-o stare de comă/ ce se tot prelungește ca-ntr-un soi de coșmar?/ Iar literele i-s dintr-un Corp încă viu!?” (Capodopera de la răscruce).
Actul imaginativ al lui Ion Popescu-Brădiceni, insolit/fantasmatic/izomorfic/hierofanic, activat în felurite, deseori, sofisticate ipostaze, tinde să ne lămurească limpede asupra raportului dintre scris și trăit din relația acestora din urmă rezultând, nu încape îndoială, în sfera recurentei sintaxe quasi-eterice, o consistentă/temeinică configurare a virtuțiilor limbajului său creator de „idiomuri transretorice” (Cauționarea Destinului) și, evident, noi timpuri lingvistice. Poemul Frumusețea ei, o voluptoasă, psalmică, Ars poetica, întărește convingerea noastră că Ion Popescu-Brădiceni este un poet de prim rang al literaturii române.
Florian COPCEA
