În ultimii ani, pe fondul crizelor economice, al conflictelor internaţionale, al polarizării politice şi al neîncrederii crescânde în instituţiile statului, în spaţiul public românesc a reapărut o întrebare, care credeam că a fost definitiv rezolvat în decembrie 1989: „Ce vor românii, dictatură sau democraţie?”
Este o întrebare incomodă, dar necesară, nu pentru că România s-ar afla în pragul abandonării regimului democratic ci pentru că tot mai mulţi cetăţeni îşi exprimă dezamăgirea faţă de felul în care funcţionează democraţia. Mulţi confundă însă eşecurile clasei politice cu eşecul democraţiei însăşi. Iată că de aici până la idealizarea unui regim autoritar nu mai este decât un pas.
Democraţia românească a împlinit peste trei decenii de existenţă şi, în acest timp, România a făcut progrese incontestabile: a devenit membră NATO, a devenit membră a UE, a cunoscut o dezvoltare economică iar cetăţenii săi beneficiază de libertăţi pe care generaţiile anterioare nici nu şi le puteau imagina. Libertatea de exprimare, dreptul de asociere, libertatea presei şi posibilitatea de a schimba guvernele prin vot sunt realităţi ce definesc prezentul. Totuşi, chiar dacă au fost unele realizări, nemulţumirea persistă pentru că romţnii sunt obosiţi de promisiuni electorale neonorate, de scandaluri politice interminabile, de corupţie şi de sentimentul că deciziile importante sunt luate departe de interesele cetăţeanului obişnuit.
De altfel, este un adevăr că politicienii şi guvernarea s-au îndepărtat de popor şi urmăresc doar propriile interese şi pe cele clientelare, de partid. În multe comunităţi oamenii simt că statul este absent, atunci când este nevoie de el, şi excesiv de prezent atunci când vine vorba despre taxe, impozite, controale sau birocraţie. În aceste condiţii apare tentaţia soluţiei rapide şi astfel unii ajung să creadă că o conducere autoritară, un lider puternic şi o disciplină impusă de sus ar putea rezolva problemele pe care politica democratică este incapabilă să le depăşească. Este, astfel, o reacţie explicabilă emoţional dar periculoasă din punct de vedere civic.
De altfel, istoria secolului XX oferă suficiente exemple despre ceea ce înseamnă dictatura. Ea poate crea impresia că oferă ordine şi eficienţă, însă aceasta este obţinută prin limitarea libertăţii. Trebuie să învederăm că într-un regim autoritar cetăţeanul nu mai este partener al puterii, ci subiect al acesteia. Desigur, critica devine suspectă, opoziţia este marginalizată iar presa este redusă la tăcere (doar presa aservită puterii este apreciată). Statul decide ce trebuie să gândească, să spună şi, uneori, să creadă oamenii (aşa cum, de altfel, a făcut guvernul demis).
România a cunoscut experienţa dictaturii şi generaţiile care au trăit în perioada comunistă îşi pot aminti lipsurile materiale, teama de a vorbi liber precum şi controlul exercitat asupra vieţii private. Libertatea nu era un drept, ci un privilegiu aproape inexistent, de aceea nostalgia după dictatură este adesea rezultatul unei memorii selective, care păstrează imaginea unei aparente stabilităţi şi uită costurile umane ale acelui sistem.
Având în vedere ineficienţa de doi ani a guvernării şi pauperizarea cetăţenilor printr-o politică lipsită de perspective, cetăţenii nu mai vor să fie conduşi de un guvern străin de interesele lor şi ale ţării. De asemenea trebuie să precizăm că nici demagogia democratică nu poate supravieţui doar prin invocarea meritelor sale istorice. Ea trebuie să producă rezultate concrete, pentru că cetăţenii nu se hrănesc doar cu discursuri despre libertate atunci când se confruntă cu sărăcie, inechitate sau lipsa perspectivelor şi cu încălcarea gravă a articolului 47 din Constituţia României – dreptul la un nivel de trai decent.
O democraţie care nu corespunde problemelor reale riscă să îşi piardă legitimitatea în ochii celor pe care trebuie să îi reprezinte. Adevărata provocare pentru România nu este alegerea între dictatură şi democraţie, iar alegerea fundamentală este între o democraţie funcţională şi una blocată în propriile neputinţe. Românii nu mai cer astăzi puţină libertate, ei cer instituţii mai eficiente, justiţie mai dreaptă, servicii publice mai bune şi lideri mult mai responsabili.
În fond, dorinţa de ordine, de competenţă şi stabilitate nu este incompatibilă cu democraţia; dimpotrivă, o democraţie matură trebuie să fie capabilă să ofere toate acestea fără a sacrifica drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Forţa unui stat democratic nu constă în puterea unui lider, ci în puterea legilor şi a instituţiilor care trebuie să funcţioneze pentru toţi.
Astăzi România se află într-un moment în care dezbaterea despre viitorul său politic trebuie purtată cu luciditate şi responsabilitate. Frustrarea este legitimă, însă soluţiile autoritare nu reprezintă răspunsul. Istoria ne arată că libertatea pierdută se recuperează mult mai greu decât se câştigă. De aceea întrebarea „Ce vor românii: dictatură sau democraţie?” are, probabil, un răspuns mai nuanţat decât pare la prima vedere. Românii nu vor dictatură, ei vor o democraţie care să funcţioneze cu adevărat, vor o democraţie care să inspire încredere cetăţeanului şi să ofere rezultate concrete. De fapt, nu libertatea este problema românilor, ci modul în care aceasta este administrată de cei care au primit mandatul de a conduce, iar dacă există o lecţie pe care trecutrul ne-o transmite cu claritate, aceasta este că nici o promisiune de ordine nu merită preţul renunţării la libertate.
Democraţia poate fi imperfectă, zgomotoasă şi uneori frustrantă, dar rămâne totuşi singurul sistem care ăi permite cetăţeanului să îşi păstreze demnitatea şi dreptul de a-şi decide propriul destin. În definitiv, se cuvine să precizăm că viitorul României nu depinde de un conducător providenţial, ci de maturitatea unei societăţi care înţelege că libertatea şi responsabilitatea trebuie să meargă împreună.
Astăzi cetăţenii nu mai au încredere în cei care îi conduc, aleşii apar în campanii electorale cu promisiuni generoase şi dispar după alegeri în spatele unor funcţii bine plătite şi a unor declaraţii fără acoperire în timp ce oamenii se luptă cu facturi mari, credite şi nesiguranţa zilei de mâine. Iată că în aceste condiţii nu este surprinzător că unii români ajung să creadă că un lider autoritar ar putea pune ordine în haosul generalizat.
Este cert că atunci când cetăţeanul nu mai crede în vot şi în instituţiile statului începe să creadă în omul providenţial. Democraţia românească nu este în pericol din cauza celor care o critică, ci este în pericol din cauza celor care o compromit prin incompetenţă, aroganţă şi lipsă de responsabilitate, aşa cum s-a dovedit cu prisosinţă de către unii miniştri ai guvernului demis. Dacă politicienii nu înţeleg acest lucru nemulţumirea cetăţenilor va continua să crească, de aceea românii au nevoie de conducători care să înţeleagă că puterea este un serviciu public, nu o recompensă personală.
Până când această lecţie va fi învăţată, întrebarea din titlu se va repeta tot mai apăsat în conştiinţa unei societăţi care aşteaptă nu promisiuni, ci fapte.
Mircea Tutunaru
