Despre nevoia tâlcuirii Pericopelor Evanghelice – „Nimeni nu este bun decât Unul singur, Dumnezeu!” (Marcu 10, 18)

Astăzi, în Ziua Sărbătorii «Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir», am dorit să vorbim despre faptul că atunci când creștinul care frecventează cu regularitate Biserica poate constata că în cele mai multe duminici sunt slujite de la an la an aceleași texte Evanghelice, iar după anumite perioade, pericopele reiau cam aceleași teme de câte trei sau patru ori, încât, chiar și pentru un stăruitor cu multă experiență, devine tot mai dificil de a prezenta unele învățături noi, din texte cunoscute, fără riscul asumat de a se repeta și a nedumeri, fără voia sa, unii credincioşi! De altfel, până în secolul al IV-lea s-a pus un accent deosebit pe redarea minunilor Mântuitorului Iisus Hristos, fiindcă idolatria era la modă și se încerca din partea Bisericii accentuarea învățăturii despre dumnezeirea Lui Hristos. În acest fel, tradiția s-a transmis aproape intactă în acest sens până astăzi, iar, unele minuni se impun doar a fi relatate fără niciun alt comentariu, întrucât minunile nu se comentează, ci se constată pur și simplu că există! Ştim foarte bine că Hristos nu i-a vindecat pe toți bolnavii evreilor și nici nu i-a înviat pe toți morții din Israel, deoarece El nu a venit în lume să suprime moartea fizică și nici să submineze activitatea medicilor de felul Sf. Apostol şi Evanghelist Luca, iar, acest lucru lasă să se înțeleagă că este vorba despre o semnificație spirituală a minunilor învierilor, ca o eliberare a omului sau învierea sufletului din felurite etape ale păcatului omenesc. Astfel învierea fiicei lui Iair, despre care vom vorbi pentru duminica viitoare, care era abia o copilă, ar putea preînchipui ridicarea din starea de păcat a celui care abia a căzut din har, fiindcă a început să comită păcatul, iar, învierea tânărului văduvei din Nain ar putea însemna ridicarea (învierea) din păcat a celui care s-a învoit serios cu păcatul, pentru ca în cele din urmă, să înţelegem că învierea lui Lazăr ar însemna învierea celui care a căzut definitiv sub povara păcatului, devenind ca și mort sufletește. Desigur, dacă interpretăm simbolic şi oarecum exhaustiv cele trei învieri din morți ca reprezentând trei etape de ridicare din păcat, trebuie să atragem atenţia că pe orice treaptă de păcătuire s-ar afla omul, nu se poate elibera singur din această povară cumplită, ci, el trebuie să apeleze mereu la minunea pe care o poate săvârşi numai Hristos-Dumnezeu.

„Toate câte le veţi cere, rugându-vă cu credinţă, le veţi primi”!(Matei. 21, 22).
Așa cum sublinia marele nostru teolog Părintele Dumitru Stăniloae, a cărui zi onomastică o avem astăzi în suflet şi a cărui înalţare la cer am sărbătorit-o cu trei săptămâni în urmă (5 octombrie), cu toate că minunile Domnului au uimit lumea determinându-i chiar și pe dușmanii Săi ca să-I recunoască puterea divină, ele n-au avut scopul de a-i uimi pe oameni, nici de a-i înfricoșa sau de a le oferi un spectacol pentru «baia» mulţimii, deoarece, reflectând mai atent asupra minunilor Domnului Iisus, indiferent că ne referim la oameni sau la firea înconjurătoare, putem conchide că Domnul a făcut minunile din trei motive foarte clare, primul fiind acela că a avut milă de oamenii atinși direct sau indirect de suferință, cel de-al doilea, pentru că a fost rugat, și se cuvine a reține că Hristos n-a respins rugămintea nimănui, nici chiar pe cea a demonilor; iar în cel de-al treilea rând, El a făcut minunile cu scopul de a-i convinge pe ucenici de dumnezeirea Sa (potolirea furtunii de pe lac, pescuirea minunată și schimbarea la Față), dar, totuşi, cele mai multe minuni le-a făcut doar pentru că a avut milă faţă de condiția umană, ca o expresie de necontestat a milei divine față de om! Să nu uităm că nu poate fi socotit întâmplător faptul că acest Cuvânt Dumnezeiesc numit «milă» apare de peste 250 de ori în Cartea Sfântă, chiar dacă, într-un mod cu totul greşit, unii susțin că Dumnezeul revelat în Vechiul Testament, ar fi doar un Dumnezeu al răzbunării și al dreptății care lovește implacabil, fără niciun discernământ în cel cel păcătos, dimpreună cu cel drept, aşa cum se întâmplă cu obuzul de rachetă care nu deosebeşte între terrorist şi copilul nevinovat! Iar, dacă astfel stau lucrurile, atunci ce să mai zicem pentru perioada Noului Testament, când în arenele romane au pierit zeci de mii de creștini, iar Dumnezeu nu a mișcat măcar un deget spre a-i salva, sau cum să mai comentăm păruta suspendare a Proniei divine când în lagărele naziste au pierit 6 milioane de evrei, în Rusia lui Stalin 15 milioane de oameni, creștini și de alte credințe, în China lui Mao 30 de milioane şi exemplele pot continua cu victimele războiului ruso-ucrainean sau cele mai recente ale conflictului din Orientul Mijlociu! Trebuie să recunoaștem că aceste atrocități au zguduit teribil însăși baza teologiei iudaice și creștine privitoare la Mila și Providența Lui Dumnezeu în lume, pentru că multe situaţii rămân ca niște taine care-i îndeamnă pe teologi la reflecție şi la meditaţie profundă! Cu toate acestea, textele biblice ni-L revelează pe Dumnezeu drept Creator al lumii, ca Stăpân Atotputernic, Părinte iubitor, Salvator şi Iubitor de Pace, iar în final, ca Mire în Persoana Domnului Hristos. Mai presus de toate, însă, Dumnezeu ni Se revelează ca un Dumnezeu al Milei, un Cuvânt atât de frecvent utilizat de cei care solicitau ajutorul Domnului, încât ai impresia că oamenii I-au descoperit oarecum punctul «slab» al Domnului Iisus, care era Mila desăvârșită.

,,Om cucernic nu mai este în țară și nici un om drept pe pământ…”!
Chiar dacă, nu de puține ori, mila I-a fost determinată şi de implorarea oamenilor care strigau: «Iisuse, Învățătorule, fie-Ți milă de noi!», așa, cum, spre exemplu, I-au zis cei zece leproși (Marcu 17, 12-13), sau: «Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă!», ca în cazul orbului din vecinătatea Ierihonului, dar, totuși, de cele mai multe ori, Evanghelia ne relatează că inima lui Iisus era predispusă spre mare Milă, procedând la vindecarea celor în suferință, fără a fi implorat de cineva în cauză! Mai trebuie să constatăm că majoritatea pildelor Lui Iisus se concentrează pe evidențierea Milei Lui Dumnezeu față de oameni, ceea ce ne impune şi nouă, oamenilor, de a cultiva și noi acest sentiment, pentru a putea accede în Împărăția lui Dumnezeu. Acest adevăr este cel mai bine ilustrat în Pilda marelui datornic: „Nu se cădea oare ca și tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum am avut și eu milă de tine?” (Matei 18, 34). Să nu uităm că la Judecata finală a omenirii, criteriul de departajare al celor merituoși de a accede în Împărăția lui Dumnezeu față de cei damnați în focul iadului, va fi tocmai evaluarea milei lucrătoare din timpul vieții pământești (Matei 25). În concluzie, să precizăm că întotdeauna, Cărțile Noului Testament scot în evidență mai mult bunătatea lui Dumnezeu decât dreptatea, iar Iisus Și-a început programul misionar în sinagoga din Capernaum, anunțând că a venit în lume tocmai ca să dea de veste un an al milei Domnului (Isaia 61, 1-3), iar mai târziu, Iisus preciza: „Nimeni nu este bun decât Unul singur, Dumnezeu!” (Marcu 10, 18). În ceea ce-l privește pe omul de astăzi, cele mai sugestive cuvinte sunt cele ale profetului Miheea, care exclama cu amărăciune: „Vai mie, am ajuns ca după culesul fructelor, ca după culesul viilor! Nu se mai află niciun strugure de mâncare, nicio smochină timpurie pe care o dorește sufletul meu… Om cucernic nu mai este în țară și nici un om drept pe pământ… cel mai bun dintre ei este ca și un spin, cel mai cinstit dintre ei este mai rău decât un gard de mărăcini…”! (cap. 7, 1-4). (VA URMA)
Profesor dr. Vasile GOGONEA