În Săptămâna Luminată, putem spune că Fiul lui Dumnezeu cel Înviat, după o viaţă dezlipită de lumea superficială, va ajuta şi celor ce se vor apropia ca să parcurgă acest drum al Lui, ca să treacă prin moarte cu sufletul în Rai, iar la sfârşitul lumii întregi, în forma ei actualizată, să învie la viaţa veşnică şi cu trupul, cu întreaga fiinţă omenească. Dacă unii oameni nu vor accepta această Cale a lui Hristos şi vor continua să se lase ispitiţi, şi după Învierea Lui, de descoperirea energiilor cosmice şi de combinarea lor în forme de gigantism şi tehnicism, prin care ar vrea să-şi uşureze şi să-şi fac mai plăcută viaţa trupească în lume, ţelul ultim al creaţiei după Înviere poate fi reunificarea în Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu Cel Înviat, şi pregătirea ei, prin El, pentru îndumnezeirea lumii! Prin Creaţie, Dumnezeu a dat lumii ca obiectiv unitatea ei în El, însă, după cădere, Dumnezeu urmăreşte împlinirea comuniunii Creaţiei în El. Se confirmă, astfel, că este un scop plin de iubire, că Dumnezeu Voieşte ca El însuşi să fie un Dumnezeu al iubirii, sau să cunoască iubirea în Sine din veşnicie! Prin faptul că Dumnezeu este Treime iubitoare de Persoane se explică însăşi crearea lumii şi scopul creării sale, însă, faptul că este Treime, nu ÎL obligă pe Dumnezeu să creeze lumea, căci aceasta n-ar mai fi cu adevărat iubire! De aceea, scopul creării lumii şi al conducerii ei spre Sine, dorinţa de a împărtăşi lumii iubirea pe care Tatăl o are faţă de Fiul Său, şi ca fiinţele create conştiente să-I răspundă cu iubirea lor filială, confirmă alipirea la Fiul Său Unul-Născut şi Înviat!
Hristos Cel Înviat adună în Sine, ca Om, toată creaţia!
Cu certitudine, fără Cuvântul, şi mai ales fără Cuvântul întrupat, făcut om ca să-i conducă pe oameni în timp spre iubirea pe care o are El faţă de Tatăl, timpul n-ar avea sens, mai ales că timpul poartă pecetea Cuvântului şi va fi asumat de Cuvântul întrupat, spre a-l conduce spre veşnicie sau spre sfârşitul lui, fără a se pierde cele bune câştigate în decursul lui, ceea ce înseamnă conducerea oamenilor în timp spre veşnicia lor! Desigur, lumea nu numai că a fost creată prin Cuvântul Cel dinainte de veci, ci şi pentru Cuvântul Care Se va întrupa ca să adune lumea în veşnica unire cu Sine şi, prin Sine, cu Preasfânta Treime. Lumea, care se compune din natură şi oameni, poate fi chemată la aceasta, dar, natura inconştientă e făcută pentru oameni, iar oamenii, pentru a urca în comuniunea filială cu Dumnezeu cel în Treime, cinstesc adunarea lor în Fiul Tatălui! Societatea este făcută pentru oameni, ca ei să fie ajutaţi de ea să urce în comuniune cu Dumnezeu, dar şi ca ei să o ridice şi pe ea la treapta unui tot mai înalt mediu transparent al Lui Dumnezeu. Fără om, societatea, ca şi natura, nu ar avea nici un sens, şi n-ar avea nevoie nici de un timp, cu sens progresiv, pentru a creşte în comuniunea cu Dumnezeu! În urcuşul său spre Dumnezeu, în vederea creşterii lui spirituale, omul este ajutat de pronia divină, fiindcă omul este cel ce adună la un loc sensurile originii ei de la Dumnezeu şi o foloseşte ca mijloc al comuniunii tot mai sporite cu semenii săi! Numai comuniunea cu Dumnezeu este izvorul iubirii dintre oameni! Numai îndumnezeirea omului aduce plinătatea sufletului său! De aceea, umanul este chemat să urce în mod conştient şi liber, condus de Înţelepciunea ipostatică, prin Fiul lui Dumnezeu Cel Înviat, până la a fi făcut umanul Persoanei Lui! Mântuitorul Hristos, prin faptul că Se face Om între oameni, rămânând şi Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, în felul acesta, Omul devine coroana creaţiei, întrucât Însuşi Fiul lui Dumnezeu Se poate face, ca om, o astfel de coroană! Dumnezeu nu creează lumea pentru a o vedea de sus şi pentru ca ea să-L privească de jos, ci, pentru ca ea să ajungă, prin umanitatea asumată de El, un conţinut al vieţii Fiului Său, şi ca viaţa dumnezeiască din Fiul Său să devină conţinut al ei! Hristos Cel Înviat adună în Sine, ca Om, toată creaţia, şi actualizează în omul unit cu Sine calitatea lui de coroană a creaţiei divine! De fapt, omul a fost creat pentru ca viaţa lui să devină viaţa lui Dumnezeu-Cuvântul şi viaţa lui, care uneşte spiritul cu materia, devenind viaţa omenească a lui Dumnezeu-Cuvântul, devine a Lui, pentru că lumea materială constituie un mediu de manifestare a Persoanei dumnezeieşti!
Cuvântul lui Dumnezeu şi adunarea lumii în Hristos Cel Înviat!
De multe ori, observaţia imprimă subiectivitatea sau puterea spirituală a omului în mişcarea perpetuă, aşa că nu e dificil de admis că natura poate fi dusă, de oameni puternici în duh, spre transfigurarea ei prin Dumnezeu Cel lucrător în duh, dar, numai în Hristos şi prin El, Dumnezeu lucrează deplin în umanitate! Omul are nevoie de o creştere spirituală pentru unirea cu Dumnezeu, fiindcă, el nu a fost dedus dintr-o desăvârşire asemenea Lui, sau într-o nedesăvârşire de nedepăşit în care timpul nu ar avea nici un sens! Dar, întrucât creşterea spirituală a fiecărui om e legată de societate şi de semenii săi, s-a conferit întregii creaţii un timp real, prin care omul este adus de Dumnezeu-Cuvântul la existenţă într-un timp în care să poată creşte ca persoană deosebită într-un alt moment al istoriei şi în legătură cu alte persoane! Dar, toate aceste timpuri personale sunt încadrate într-un timp al lumii ca întreg, în care fiecare om îşi are locul său, cu acea responsabilitate care se leagă într-un întreg al istoriei, şi în felul acesta, fiecare om va avea să răspundă în ce măsură a contribuit la înaintarea ei în bine, ca o bună înţelegere între oameni, sau în rău, în divizarea iraţională dintre oameni, la conducerea ei spre adunarea în Ipostasul Cuvântului sau Raţiunii ipostatice a lui Dumnezeu! Deci, după ce Dumnezeu a venit în întâmpinarea şi în ajutorul nostru, făcându-Se om între oameni, sau partenerul nostru de dialog la nivel intim şi egal, având puterea de a ne înălţa la nivelul îndumnezeit pe care l-a imprimat umanităţii asumate de El, putem spune că în felul acesta, Dumnezeu l-a creat pe om ca partener posibil al Lui, pentru ca El să poată lua loc între oameni, ca să-i poată ridica prin har la îndumnezeire! Dumnezeu a creat natura materială capabilă de a fi purtată de El, cum ar spune Constantin Brâncuşi, transfigurată de El, făcută mediu străveziu de manifestare a Lui, dar, nu dintr-o necesitate evidentă, ci, dintr-o iubire atât de mare faţă de creaţie, încât a fost în stare să Se facă El Însuşi purtătorul ei, făcând-o mediu comunicabil al Cuvântului Său! Iar, dacă Dumnezeu a creat lumea prin Cuvântul Său, după căderea ei sau după slăbirea legăturii ei cu El, care însă nu a încetat cu totul, tot prin El o conduce ca să poată primi Cuvântul Cel întrupat în deplină intimitate cu oamenii, pentru ca Acesta să-i scape pe oameni de moarte şi să-i unească cu Sine, ducându-i la îndumnezeirea după har şi la viaţa veşnică întru desăvârşire. Dar, aceasta nu înseamnă că, dacă Tatăl a născut din veci pe Fiul Său, a trebuit să creeze numaidecât lumea, ci, din moment ce a creat-o, nici măcar n-a fost nevoie numaidecât să Se şi întrupeze Fiul Său. Odată ce Dumnezeu ne-a făcut asemenea Lui şi a plănuit dinainte de veacuri să fim în El, să ne şi ducă la acest sfârşit prea fericit, dându-ne ca model buna folosire a puterilor naturale, omul s-a raportat mai mult la sine, la ceea ce e mai presus de fire şi e mai înalt decât ceea ce e după fire! Deci, în concluzie, vorbind despre Învierea Fiului lui Dumnezeu, putem spune că gândirea dinainte de veci a lui Dumnezeu la lume şi la crearea ei e legată de Cuvântul lui Dumnezeu, de Învierea Lui, de adunarea lumii în Hristos Cel Înviat şi, prin aceasta, de relaţia noastră filială cu Tatăl în Duhul Sfânt. Iisus Hristos este, în calitate de Fiul Lui Dumnezeu, Însăşi Lumina Vieţii, Calea prin care înaintăm şi ţinta spre care sunt conduşi cei care se alipesc de El prin credinţă, mai ales că fără Învierea Lui, lumea n-ar avea nici un înţeles!
HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
