Cu fiecare eveniment dramatic din istoria actuală a României, cu fiecare zvârcolire a balaurului din intestinul ei putrefact, se limpezeşte incredibil adevărul că întregul “corp” colectiv intra – şi extracarpatic, dintre Tisa, Dunăre, Marea Neagră şi Prut (ca să nu scriu Nistru) a clacat.
A dat-o pur şi simplu în bară: din cauza incapacităţii de a se adapta la o societate democratică şi liberală, articulată pe principii netotalitare, nearistocratice, necinice. A dat-o în bară mai întâi electoral: a votat un preşedinte de un jalnic “napoleonianism”, un biet “despot”, deloc luminat, dimpotrivă… foarte ambiţios. Însă, dacă Napoleon a fost – îl citez pe Ştefan Borbely, dintr-o prefaţă la o carte a Constantinei Raveca Buleu (vezi “Patru eseuri despre putere”, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2002, p.14 ( “un grandios actor al timpului său, angrenându-i pe toţi cei din jur într-o mare piesă de teatru având ca fundal Destinul”, Traian Băsescu s-a vădit a fi o copie de un ridicol… perfect, urând educaţia şi pe educatori, urând omenia şi pe oamenii – atâţia câţi or mai fi supravieţuind- autenticii (nemanipulabili), urând criticile şi analiştii politici, opiniile oneste şi independente. Angrenând, la un moment dat, imense mulţimi şi energii, în folosul său propriu, faptul s-a întors împotrivă-i. Aspectul s-a transformat încet-încet în obişnuinţă: cetăţenii (bugetarii mai ales!) nu mai aşteaptă doar “circul” asigurat de către suveranitate – ca în vechea Romă, alături de pâine -; ei au chiar pretenţia de a deveni ei înşişi parte a spectacolului public care „se joacă”. Ipocrizia, perversitatea, demagogia preşedintelui cu oarece visuri” dictatoriale şi-au vădit hâda înfăţişare şi răutate.
Lanţul de greve actual acest lucru îl reliefează: revoluţia română ca eşec. Relevelat ca esenţialitate în prăpastia dintre elita guvernantă şi societate: să nu uităm (actuala clasă politică deţinătoare a puterii pare-se a uitat
