Ca preot de parohie cu multă deschidere către cei credincioşi sau mai puţin credincioşi, consider că pentru mine, credința în iertarea păcatelor celor ce doresc din inimă să o ia de la capăt este definitorie pentru creștinătate, fiindcă ea reprezintă unul dintre efectele practice ale Învierii, care nu se rezumă la arătarea triumfală a unui Dumnezeu biruitor asupra morții, ci se vede concret în iconografia ortodoxă a Sfintelor Paști. Ieșirii tainice a lui Iisus din mormânt, imagine specific apuseană, îi este preferată la noi, la răsăriteni, icoana lui Hristos spărgând porțile iadului și scoțând, de acolo, pe Adam și Eva, alături de drepții Vechiului Testament. De aceea, rostul Învierii este ispășirea păcatelor de orice fel, iar, mulţi dintre cei care se mărturisesc preotului afirmă că după spovedanie, se simt ca și cum zboară, că sunt ca în rai! Desigur, credinţa ne ajută să aflăm şi scopul vieţii pământeşti, mai ales că noi, oamenii, suntem înzestraţi cu gândire şi nu putem păşi între leagăn şi mormânt ca nişte speriaţi de moarte, precum se duc vitele către abator, ci, îndată ce am trecut de vârsta copilăriei, dorim să cunoaştem şi cine a creat lumea, cine ocârmuieşte universul acesta minunat, cu ordine şi frumuseţe negrăită. Totodată, vrem să ştim cine suntem, de unde venim şi încotro ne ducem, ce rost au strădaniile noastre lumeşti în scurtul interval de timp ce ne este sortit să-l trăim, iar, toate sunt întrebări ispititoare de care nu poate scăpa nici o fiinţă care judecă şi conştientizează câtuşi de puţin lucrurile acestea! Dacă unii speră că din toate provocările ne scot filosofia, ştiinţa, arta, literatura, sau, după unii materialişti ahtiaţi: banii, bogăţia şi agonisela materială, funcţile înalte sau maşinile luxoase, vă pot spune că acestea stau neputincioase în faţa întrebărilor fundamentale ale vieţii, precum stă sfinxul în faţa piramidelor Egiptului, deoarece Creatorul ne-a alcătuit pentru Sine, iar, noi nu găsim satisfacţie şi nu putem fi oameni adevăraţi şi compleţi fără a ne uni cu El, fără a sta într-o legătură strânsă cu El, pentru că Domnul 
Iisus Cel Înviat ne-a spus: „Nu numai cu pâine va trăi omul” (Luca 4, 4), însă, oamenii nu I-au acordat importanţă! Mântuitorul nostru ne asigură că „toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9, 23), dar, noi am trăit şi trăim în continuare, hrănindu-ne cu tot felul de pâini contrafăcute, îndopându-ne cu de toate, aproape că ne-am îmbolnăvit! Numai credinţa în Hristos Cel Înviat este legătura trainică şi solidă care ne apropie pe noi de Puterea Sa. Când Iisus Cel Înviat l-a provocat pe tatăl demonizatului spunându-i: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede!” (Marcu 9, 23), în acel moment, credinţa s-a născut în tatăl şi cu lacrimi care-i curgeau pe obraji, el a strigat: „Cred, Doamne!, ajută necredinţei mele!” (Marcu 9, 24). O scriere apocrifă spune că odată, s-a dus cineva în pustie, la Sfântul Serapion, să-l întrebe ceva despre credinţă şi Sfântul i-a zis: „Credinţa e aşa cum spune la Evanghelie, să fie măcar cât un grăunte de muştar şi atunci zicând muntelui acestuia: Mută-te…”, dar, voind el să continue, s-a oprit, pentru că, la auzul cuvintelor „Mută-te”, s-a produs o tulburare şi un zgomot şi muntele din faţa lor a început să se mute. Atâta credinţă avea acest Serapion, încât numai auzindu-i cuvântul, muntele l-a şi ascultat! Atunci, „Stai pe loc, i-a zis el muntelui, nu vorbeam cu tine, ci cu fratele!”. Acesta e un exemplu relevant, care arată cum trebuie să fie o credinţă neîndoielnică, a cărei putere ajută şi înnobilează! În prima sa epistolă, Sfântul Apostol Ioan, eu consider că ne învaţă un adevăr mare, de netăgăduit, anume, că în viaţa omenească există o forţă care, atunci când este pusă în lucrare, biruieşte totdeauna şi peste tot. Putem deduce că ucenicul iubit al Domnului s-a referit la credinţă şi a scris: „Aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră” (Ioan 5, 4). Pentru noi, slujitorii altarului, ca şi pentru mireni, cred că este foarte necesar ca acest adevăr să fie verificat şi dovedit în vremea noastră, deoarece oamenii de astăzi, îşi pun nădejdea în altfel de forţe: a armelor, a electricităţii, a atomilor, în realizările tehnice. Se constată zi de zi că trăim în era descoperirilor şi am ajuns în posesia mijloacelor de distrugere a întregii omeniri, de parcă, nu mai avem nevoie de noi drumuri în această direcţie, nu ne mai putem permite să pătrundem pe cărări fără ieşire şi, Doamne fereşte, am descoperit cu surprindere toate formele de distrugere a vieţii pe pământ! Suntem cu toţi martorii apogeului autodistrugerii, născocită de către om, iar, acest lucru trebuie bine explicat elevilor la ora de religie! Parcă au început să se distreze pe seama noastră demonii întunericului, vorbindu-ne în van despre elemente şi factori de progress! Dar, adevăratul progress, nu trebuie confundat cu progresele materiale sau cu maşinismul! Pentru noi toţi, mersul înainte al omenirii trebuie socotit cu stârpirea răului din suflete, cu împodobirea inimilor prin virtuţi, ca mila, bunătatea şi iubirea de oameni, cu formarea caracterelor morale, iar, în această privinţă, credinţa în Dumnezeu este singura putere biruitoare, faţă de care toate celelalte se vădesc simple oferte ale vânzătorilor de iluzii!
Preot Paroh, Costinel GAVRILĂ, Parohia Răşina II, Vârfu’ Viei, ŢICLENI
