1.Un roman construit pe canavaua a trei epoci
Publicat în 2024, la Editura Cartea Românească, (meta)romanul prozatorului experimentat Gabriel Chifu, intitulat „Marea carte a uitării” este – să-l citez pe autor – „cronica de autor întocmită a unor întâmplări aproape reale petrecute într-un oraș aproape imaginar”. Ni se sugerează o categorie estetico – critică hibridă, duală după cum i-ar spune profesorul de franceză Bazil Costea „autentică în două chipuri diferite în același timp, trăind înlăuntrul a două adevăruri contrare deodată”: realimaginarul/imaginarealul.
Construit pe canavaua a trei epoci, cuprinse între anii 1964-2004 (cea dejistă, cea ceaușistă și cea postdecembristă – n.n., I.P.B.), romanul este o documficțiune, parțial memoralistică, parțial politică, închipuită cum o distopie/antiutopie, dar abordată în manieră de frescă istorică, morală, psihologică, în care se lasă implicată volens-nolens o galerie constantă de personaje tipice, cumva balzacianesc, ba chiar zolist-predist, proiectate brutal în situații atipice, evident în funcție de (im)previzibile situații atipice.
Cu o răbdare flaubertiană, Gabriel Chifu urmărește drama individuală care, brusc, atinge dimensiuni cosmice și chiar anthroposophice, în cadrul unor evenimente de la răscrucea vremurilor. Destinele personajelor sunt strategic destructurate și repliate pe noi configurații problematice create de vreun personaj/antipersonaj/transpersonaj, ca să fie imediat, în trama/rema romanului – cronică – jurnal, recompusă minuțios, ironic, sarcastic, mordant, acuzator, grație unei imaginații autonomizate, fastuoase, luxuriante, solemne, precise, pragmatice, transversalice.
Limba omului frumos ori ticălos este ritualistic respectată, oralitatea discursului epic e savuroasă, vie, verosimilă, însă deretorizată cu talent.
2.Între estetică și est-etică
Însă – cum chiar titlul propune – „Marea carte a uitării” e o mare carte a memoriei și a neuitării, care incriminează răul comunistoid, absurdoid, teroarea istoriei, violența ei malefică, sacrificială într-o oglindă, asasină într-o altă oglindă. Acest joc dialectic ori trialectic îi produce cititorului banal delicii (in)voluntare, nesperate, poate doar în subconștient așteptate, căci gândit, într-un spațiotimp arhitextual, intertextual, transtextual, romanul chifuian ni se recomandă el însuși ca un elogiu al memoriei ființei umane, concrete, ontologicofenomenologice, cu speranțele ei, uneori deșarte, cu căderile ei, tragice în esență.
Unicitatea „Marii cărți a uitării” survine din viziunea ei stratificată, din fantezia reinventivă a intrigii, din atmosfera semnificativă, care nu reproduce litera istoriei ci o transferă într-o succesiune de povestiri dintr-al căror spirit transpare voința autobiografică de a condamna un regim politic din perspectiva nenorocirilor declanșate de el. Autoficționalismul de tip chifuian poate fi caracterizat ca parabolesc, deși deseori glisează spre alegorie (adică o lecție a istoriei reinterpretate simultan în regim și ezoteric și exoteric dar și eretic) universalizată excepțional și noetic.
Limbajul este voit antiliterar, pe alocuri chiar pornografic, ca să demaște imbecilismul și animalitatea vreunui parvenit, precum Balaban de pildă, periculos șef al Securității din Ocasum (ulterior din Eratiu Mare – n.n., I.P.B.), vulgar, argotic, ori în fals jargon estetic, precum cel al criticului de artă Slavomir Bencic, formatorul Dajanei Stoianovici, la Belgrad.
Gabriel Chifu adoptă, ca și D.R. Popescu ( a se vedea monografia lui Theodor Codreanu: „Dumitru Radu Popescu (Istoria absurdoidă, de la Editura Tipo Moldova, din 2020 – n.n., I.P.B.), est-etica ( un concept împrumutat de Monica Lovinescu de la Timothy Garton Ash, istoric britanic preocupat de fenomenul est-european și de revoluțiile din 1989 – n.n., I.P.B.) ca formă de demascare a vieții sociale, proletculiste, impusă de ocupantul sovietic și în rândul scriitorilor români, prin exprimarea adeziunii la ea de către președintele S.S.R., Victor Eftimiu.
Atitudinea anticomunistă este străvezie în romanescul cronicăresc chifuian, iar calea deloc lesnicioasă întrucât prozatorul atacă subiectul cu armătura estetică la două mâini, metodă care-i permite să ia cu dreapta est-eticii ce a dat cu stânga esteticii, însă – constat dumirit, cumpănite într-un echilibru de-a dreptul monumental. Cititorul textului meu să nu se sperie: aprecierea mea axiologică e perfect acoperită de „transversaliile” „Marii cărți a uitării”, ritmul interior al scriiturii fiind dinamic, chiar în spiritul adevărului deseori necruțător, revendicativ al unor nobile principii.
3.Despre compromis și rezistență
Dar „Marea carte a uitării” este declarat și asumat epistemologic și naratologic un roman al destinului și al condiției umane, aproape cinematografic, neorealist. Ca roman-frescă, polifonic, romanul chifuian este concomitent și de analiză veridică, sinceră, câteodată simulat naivă, atașată cauzei vreunui personaj masculin ori feminin; dar și de ficțiune în genul noului roman care se opune atât presiunii vieții reale cât și reversului ei complice, filtrarea bunei cuviinți. Unele personaje deci se sustrag dacă e nevoie convenienței moravurilor, organizându-și aventurile morale, sexuale, relaționale în așa fel încât eliberarea din convențiile sociomorale să exprime pasiunea erotică pură; și mă refer acum la cuplul de amanți Bazil Costea și Olimpia Stoianovici.
În scriitura lui Gabriel Chifu este evident naturalismul planetar, izvorât din setea de viață. Acțiunea e trăită de eroi și antieroi nemijlocit; evocarea directă, fără eleganțe literare, e uneori proeminentă și în stare brută, bestială, de perversitate egoistă, ca-n cazul delatorului Bebe Stoianovici, turnător la Securitate a cărui deviză sună astfel: să nu spună niciodată adevărul.
Katherine Verdery a scris și publicat o carte despre compromis și rezistență la orice influență anxioasă. Încercând a menține un grad onest de obiectivitate în judecarea subiectivității personajelor intraromanești, autorul romanului-jurnal la care mă refer în comentariul de față își însușește metodologia verderyană: trecând de la creația literar-culturală la invectiva politică, la dezbaterea tematică asupra regimurilor nefaste staliniste, dejiste, ceaușiste ori iliesciste.
Iar Gabriel Chifu face apel și la asemenea mijloace stilistice, precum în spovedania lui Slobodan Stoianovici către deținutul Emanoil Teodorescu din decembrie 1963, (un Slobodan însuși pușcăriaș reconfigurat în închisoare ca informator – n.n., I.P.B.), în care întâlnim sintagme „elitiste”, „intelectualiste”, provenite dintr-o cultură onorabilă: „rigori morale”, „filtrul judecății”, „noblețe sufletească”, „purtarea unui sfânt”, dar, vai, folosite în scop mârșav; peste puțin timp maiorul avea să fie inclus în lotul de politici deportat în ținuturile îndepărtate ale Asiei sovietice; în schimb stomatologul avea să fie reeducat și sechestrat, înșurubat, cimentat în sistemul Securității autohtone ca și băiatul acestuia Bebe care prinsese gustul faptelor reprobabile.
4. Sub pretextul ficțiunii despre adevărurile individuale
La un moment dat, literatura lui Gabriel Chifu din această, deja celebră „Mare carte a uitării”, este mai mult de atât. Ea devine „reportajul universal” al lumii totalitariste, autocratice, antidemocratice etc. Mai devine o practică motivată, de apărare împotriva oricărei dictaturi grobiene, militariste, criminale, prin forța puterii de a o condamna politic, insurgent, în genul lui Isidore Ducasse Lautréamont, de exemplu la graniță cu Kafka și Camus.
În termenii lui Eugen Negrici (din „Literatura română sub comunism” – n.n./, I.P.B.), Gabriel Chifu manifestă acea predilecție pentru cazuri și comportamente imprevizibile, pentru cronica marii și micii istorii, pentru relevarea mecanismelor infame al puterii absolute, pentru dezvăluirea tarelor morale și sociale și a climatului demoralizant, pentru problematica omului sub vremi și a înstrăinării în comunismul în care locuirea poetică e insulară ori, dimpotrivă, e substituită de cenușa cadavrelor din lagărele de exterminare stalinistodejiste ale lui Dej, Maurer, Pauker ș.a. Autorul vădește, în „Marea carte a uitării”, reconsiderarea – sub pretextul ficțiunii – a evenimentelor, tragediilor istoriei naționale, râvna veridicității și asumarea funcției istoriografice, precum de pildă a obsedantului deceniu ori a evadării din România concentraționară a lui Bebe Stoianovici și Mateiaș Costea, cel de-al doilea fiind omorât de grăniceri prin împușcare (apropo: fiecare episod al romanului – cum de exemplu acesta, cel de-al treilea, al anilor 1977-1982, în care Matei Costea, poet aflat la început de drum, cade victimă idealului de a fi un protestatar la adresa regimului, este o nuvelă ori o povestire de sine stătătoare – n.n., I.P.B.).
Încă o observație în privința specificului romanului chifuian: autorul își subiectivizează atitudinea față de personaje, insuflându-le un emoționant umanism și remodelându-le evoluția pe scena cotidianului benign ci nu malign. Epica scapă din chingile eticii și își vede de autonomia ei esteticonarativă, învăluită într-un umanism generos. Cum ar constata și teoreticianul Georg Lukacs: există o aspirație esențială a sufletului pentru care nu este important decât esențialul: chemarea umanismului liberal și mirajul dreptului la libertate, chiar cu gravul risc de a fi un erou autosacrificial. Tragedia sparge ierarhia lumilor de sus, de mijloc, de jos, pătrunsă de sensul major al existenței exact ca-n romanele lui Malraux ori Camus.
5.„Marea carte a uitării” printre capodopere
Până la urmă și în cazul romanescului chifuian romanul ia forma aventurii, a valorii proprii, a interiorității filosoficomoralicești, a centrului luminos în care eroii romanești redescoperă în ei cel mai nestrămutat punct lăuntric al mișcării ritmice a sinelui și eului lor în raport cu aceea a lumii concrete. Și eroii, toți, ai lui Gabriel Chifu, în viața lor biologică și socială, manifestă o profundă înclinație către perseverare în propria-le imanență întru atingerea unui scop al întregii lor devenințe. Astfel, Gabriel Chifu, în postura de cronicar, nu poate decât să consemneze realitatea cotidiană ca replică la minciuna oficială, practicată de partid, de stat, de instituții etc.
Asistăm la aderarea fățișă, cumva patriotică, la complexitatea ansamblului vieții înseși, la tablourile realiste de medii, de vaste evocări ale adevărului istorico-social, la purtarea firească, nepervertită moral – politic a unor tineri dezbolșevizați, dar și la prefacerea psihologică a celor scăpați din ghearele ceaușismului și aciuați prin California ori în Canada, precum de pildă același Bebe, fratele Dajanei Stoianovici. Pentru el, localizat în Long Beach, unde altă întâmplare neprevăzută i-a schimbat radical cursul poveștii, soarta a jucat în favoarea-i, dându-i o poziție de a revendica gloria, revanșa, răzbunarea.
Asistăm deopotrivă la un soi de căutare a timpului pierdut, proustiană, captivantă prin relatarea mereu vie, spectaculoasă; apoi la o neistovită sete de autenticizare a narațiunii romanești, la care cititorul excedat de minciuna politică de fiecare zi va fi mulțumit, ba chiar reactivat cathartic.
În concluzie, ce-aș mai putea constata? „Marea carte a uitării” este unul din nesperatele romane-capodopere ale romanescului românesc contemporan care stă, cu brio, alături de „Theodoros” al lui Mircea Cărtărescu, „Cel mai iubit dintre pământeni” al lui Marin Preda, „Galeria cu viță sălbatică” al lui Constantin Țoiu, „Vreme în schimbare” al lui Eugen Uricaru, „Guvernământul General al Genezei” al lui Cristian George Brebenel, „Eșecul cartofilor cruzi” al lui Lazăr Popescu, „Dorința” al lui Silviu D. Popescu, „Tobele mute” al lui Emilian Marcu, „Urma” al lui Adrian Alui Gheorghe, „Cenușa” al lui Aurel Antonie ș.a.
Ion Popescu-Brădiceni, scriitor, doctor în filologie, critic literar
