Dacă analizăm dincolo de conceptele şi formulele teologiei dogmatice, constatăm că undeva se află infinitul şi taina vieţii divine, care nu sunt perceptibile decât în exprienţa spirituală şi în expresia lor simbolică prin care se limitează dimensiunea cunoaşterii raţionale, cu dominarea prin concept, deoarece noţiunea ca atare nu limitează experienţa spiritual şi nu confirmă agnosticismul ca principiu, din moment ce admite infinita diversitate a posibilităţilor cunoaşterii. De multe ori, înţelepciunea şi priceperea omului teolog, pătrunzând profund în tainele vieţii divine, descoperă gnoza care ocultează limitele incognoscibilului, dar e o cunoaştere simbolică şi neconceptuală despre divinitatea imperceptibilă a simţurilor noastre. De altfel, cunoaşterea are o mare importanţă în viaţa spi¬ritual a omului, o dimensiune şi o valoare iluminatoare, însă, cu toată gândirea noastră pătrunzătoare, noi trebuie să-L iubim pe Dumnezeu, pentru ca această autocunoaştere să se poată dezvolta fără limite, ca într-un labirint al tainei divine! Acest lucru devine posibil, atât în ştiinţa pozitivă, cât şi în gnoza religioasă şi filosofică. În subsidiar, cunoaşterea simbolică a lui Dumnezeu e profund încorsetată în labirintul tradiţiei creştine, cu precizarea că teologia negativă apofatică, inclusă în lucrările Areopagitului, devine o perspectivă labirintică şi predominant simbolică. O astfel de teologie labirintică, simbolică şi mistică ne dezvăluie faptul că Dumnezeu nu poate fi cunoscut prin logică omenească, iar definiţiile prin argumentări pozitive nu pot exprima tainele nepătrunse ale vieţii divine, pentru că nu se poate apropia labirintul misterului divinităţii de cunoalterea Adevărului, decât pe calea locuţiunilor negative. Din ceea ce este nimic şi neant incognoscibil, nu este reprezentat Dumnezeu, ci, rezultatul devine un fel de non-fiinţă cugetătoare.
Fiinţa divină este o realitate a labirintului de un alt nivel!
Mulţi gânditori detaşaţi de labirintul absolutului au propovăduit teologia negativă, care ne arată cu certitudine că fiinţa divină nu este fiinţă înomenită în accepţiunea lumii naturale, unde totul este demonstrabil şi limitat determinabil. Aşa cum subliniem de multe ori, Fiinţa divină este o realitate de un alt ordin, iar, dacă lumea naturală este fiinţă, atunci Dumnezeu este non-fiinţa labirintului, neantul, care se dovedeşte superior fiinţei naturale, o «supra-fiinţă» nedeterminată! De aceea, teologia negativă recunoaşte misterul sau Taina de nepătruns a Lui Dumnezeu, ca şi imposibilitatea epuizării naturii Sale proniatoare prin definiţii afirmative! Teologia ortodoxă recunoaşte opoziţia, antinomia pe care o prezintă natura divină pentru raţiunea noastră logică, deoarece se opune naturalizării şi împărţirii fiinţei divine între teologia afirmativă, catafatică, faţă de cea care predomină vizibil în teologia şcolară. Această teologie este raţionalistă şi anti-simbolică, fiindcă admite posibilitatea de a atinge prin anumite locuţiuni pozitive un sistem perfectibil de cunoaştere divină şi are o înţelegere naturalistă despre fiinţa divină! Teologia desprinsă din labirintul interpretărilor pozitiviste consideră realitatea asemănătoare celei a naturii lumeşti pe care o revelează prin iluminare! Teologia dreptmăritoare Îl cercetează pe Dumnezeu ca pe fiinţă accesibilă şi nu ca o non-fiinţă perceptibilă! Accepţiunile teoretizante refuză să vadă «supra-fiinţa» divinităţii, îi reneagă Taina de nepătruns şi insondabilitatea desluşirii Tainei de nepătruns a divinităţii. Teologia afirmativă şi pozitivistă este teologia finitului, nu a infinitului Tainei divine, dovedindu-se o teologie exoterică, ce confundă reflectarea şi răsfrângerea lui Dumnezeu în lumea naturală cu natura divină în ea însăşi, mai ales că definiţiile pozitiviste şi predominant afirmative, împrumutate lumii naturale, sunt transferate lumii divine şi consideră simbolurile ca realităţi labirintice. Ca urmare, cunoaşterea teologiei afirmative, care este pragmatică şi juridică, exoterică şi socială, morală şi paralogistică (prin recunoaşterea erorii, dar, fără a fi considerată eroare), ce organizează viaţa religioasă colectivă a mulţimilor, dar ea nu este gnoză autentică, ci, doar o simulare labirintică! În acest fel, gnoza pătrunde mai adânc în tainele vieţii divine, dar, şi în misterele vieţii laice, recunoscându-le acolo unde teologia pozitivă le neagă cu desăvârşire!
Dacă lumea naturală este fiinţă, atunci Dumnezeu este Taina superioară a fiinţei naturale!
Cunoaşterea simbolică despre teologia mistică se cufundă în abisul misterului vieţii lumeşti şi-l denaturează! Teologia afirmativă nu este o cunoaştere propriu-zisă, căci rezultatul său este prevăzut dinainte, deci, precede procesul cunoaşterii, motiv pentru care această teologie nu este decât codificarea adevărurilor dogmatice ale revelaţiei divine. În orice situaţie, cunoaşterea Lui Dumnezeu nu poate fi decât o teologie spirituală, mai întâi experimentală şi apoi simbolică, mai ales că toate adevăratele achiziţii în înţelegerea despre Dumnezeu se întemeiază pe experienţa spirituală şi pe expresia simbolică a acestei experienţe care se pierde în labirintul dogmatic. În loc de concluzie, să spunem că teologia misticilor creştini a fost întotdeauna experimentală şi a fost expresia simbolică a vieţii spirituale. Simbolismul teologic exprimat prin arta iconografică, presupune abisul, un fel de «ungrund» al vieţii divine, infinitul ascuns dincolo de tot ceea ce e sfârşit, viaţa esoterică a lui Dumnezeu, care nu este supusă aprecierilor inteligenţei umane şi nu poate fi logic formulată prin aserţiuni logice! Absolutul filosofilor nu este Dumnezeul religiei, mai ales că Dumnezeul Sfintei Scripturi nu este Absolutul inexplicabil în accepţiunea conceptului filosofic propriu-zis. Fundamentul înţelegerii mistice şi simbolice a teologiei creştine nu este o propunere (supoziţie) filosofică, ci o reprezentare mitologică, deoarece numai conceptul dă naştere propunerii filosofice! Simbolul produce reprezentarea mitologică, iar, labirintul tainei divine propune un răspuns relativ şi echidistant! Oricum, cunoaşterea filosofică religioasă, ajunsă la punctul culminant al gnozei, se eliberează de sfera conceptelor şi se îndreaptă spre conţinutul mitologic! Filosofia religioasă este întotdeauna saturată de mituri şi nu se poate elibera de ele fără să nu se îndepărteze de ea însăşi, fără a-şi părăsi datoria, de aceea, filosofia religioasă este, prin ea însăşi, o creaţie de mituri pe alocuri imagi-nare! În concluzie, toţi gânditorii de tip gnostic au lucrat prin reprezentări mitologice, iar, toată filosofia inconştientului tinde să clădească o adevărată religie a spiritului eliberată de orice mit, cu toate că rămâne pe deplin mitologică. Ea se bazează pe mitul divinităţii aparent inconştiente, dar, în esenţă conştientizate, care ar fi creat, într-un acces de nebunie, nefericirea fiinţei pentru a se elibera de suferinţele acesteia prin deplina conştiinţă pe care omul ar putea să o câştige din el însuşi. Pentru că Fiinţa divină este o realitate a labirintului de un alt ordin, iar, dacă lumea naturală este fiinţă, atunci Dumnezeu este Taina superioară a fiinţei naturale, ceea ce ne ajută să conchidem că la un moment dat, chiar şi mitul deschide calea cunoaşterii. În fine, la temeiul filosofiei creştine, deşi ea lucrează prin concepte, se găseşte cea mai mare Taină a umanităţii, cea a Mântuirii şi a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Profesor dr. Vasile GOGONEA