,,«Singurătatea alergătorului de cursă lungă» prezintă un tânăr închis la şcoala de corecţie, dar la fel poate fi vorba despre un scriitor în faţa societăţii şi a mass-media”!
Putem începe analiza aceasta cu evocarea nuvelei «Singurătatea alergătorului de cursă lungă» («The Loneliness of the Long Distance Runner»), deţină¬toare a premiului «Hawthornden» pentru literatură, care a fost publicată în anul 1959 şi ecranizată în anul 1962, după un scenariu scris de către autor, în regia lui Tony Richardson. Acest film i a adus actorului Tom Courtenay, cunoscut publi¬cului pentru rolurile de mai târziu din filme precum «Doctor Jivago» sau «Noaptea generalilor», un premiu «Bafta» pentru debut în anul 1963. Eroul principal este un tânăr rebel, care ajunge să fie închis într un centru de corecţie pentru o spargere, unde i se oferă şansa de a lua parte la un concurs de cros pe distanţe lungi. Din această cauză, dimineţile friguroase, chinuitoare şi orele lungi de alergare, îl fac să se gân¬dească la lumea din jur, cu ipocrizia ei, cu lipsa de mora¬litate şi corupţia dusă până la extrem, cu scopurile superficiale şi groteşti, pentru că în acest sens, autorul însuşi declară: „E ca şi cum tot ceea ce mi-a influenţat orbeşte viaţa înainte să împlinesc 30 de ani, ar fi dat buzna din subconştientul meu! Căci, deşi «Singurătatea alergătorului de cursă lungă» prezintă un tânăr închis la şcoala de corecţie, la fel de bine ar putea fi vorba despre un scriitor şi despre reacţia lui în faţa presiunii societăţii şi a mass-media. Întotdeauna e ceva care te împinge să spui: N-am nevoie de linguşelile voastre, de recompensele voastre” (Alan Sillitoe). În sprijinul celor afirmate mai sus, cunoscuta publicaţie britanică «The Guardian» sublinia că: «Tonul nuvelei lui Sillitoe pare mai strident, mai în răspăr decât cel al romanului său de debut. Astfel, personajul Smith, tânărul atlet de la şcoala de corecţie care pierde o cursă hotărâtoare, doar ca să le facă în ciudă gardienilor, îşi proclamă dorinţa de a-i lăsa pe toţi cu gura căscată! Şi prin «toţi», el se referă la poliţişti, la guvernanţi, la curvele rasate, la grafomani, la ofiţerii din armată şi la parlamentari», iar, o tot atât de vestită publicaţie britanică, «Daily Telegraph» întăreşte sublinierea şi consideră că: «Pus în faţa unui mediu familiar, a descrierii unui detaliu ori a unui moment în desfăşurare, Alan Sillitoe îşi arată adevăratul talent», pentru că a vorbi despre «Singurătatea alergătorului de cursă lungă» e ca şi cum ai face o referire întâmplătoare la o cursă prezidenţială sau chiar la o întrecere sportivă!
,,Nu te aștepta niciodată să depășești singurătatea”! (Janet Fitch)
Un fel de supratemă a însingurării domină cultura, ideologia şi politica în Romania, deocamdată ca o propedeutică a revelaţiilor amânate, iar, campania electorală din ultima perioadă este una dintre acele ocazii când alegătorul parcurge calea câtorva «hopuri academice» impersonale, tocmai când apare la rampa cabinei de vot şi intră acolo luându-se drept obiect la analiza de sine şi furnizându-ne cu parcimonie elementele indispensabile care compun simbolistica spiritului creator, chiar articulând evenimentele disparate al unei vieţi trăite ca în cavalcada unui destin. Realitatea în singurătate poate fi extrem de copleștitoare, uneori, însă, dacă-i lăsăm spațiu de existență, măcar pentru o scurtă vreme, se va evapora asemeni tuturor celorlalte trăiri pe care le avem. Nimic nu durează o veșnicie și nimic nu este doar ceea ce pare a fi la un moment dat la prima vedere. Nici fericirea, nici iubirea, nici singurătatea, nici tristețea, nici plăcerea, nu rămân cu noi, ci, ele vin și trec, iar modul nostru de a le privi le aduce o însemnătate efemeră. Se pare că a fi singur și a fi singuratic sunt două lucruri oarecum diferite, pentru că un om poate să fie singur, dar, fără să fie singuratic, iar, altul, poate fi singuratic într-o încăpere plină de oameni. Aşadar, singurătatea este o stare a minții noastre, o trăire spirituală, o emoție provocată de sentimente de separare de alte ființe umane, iar, sentimentul de izolare îl resimt cel mai profund acei oameni care sunt singuri. Spre exemplu, cuvântul evreiesc, tradus cu conotaţia de «pustiu» sau «singur» în Vechiul Testament înseamnă «de unul singur sau cineva care e solitar, părăsit, sărman», pentru că nu există tristețe mai apăsătoare pe sufletul omului şi care se aşează peste mintea umană ca ideea că suntem singuri pe lume, că nu avem un prieten, că nimănui nu-i pasă de noi, că pe nimeni nu îl preocupă ceva ce ni s-ar putea întâmpla sau că nu i-ar păsa nimănui dacă am fi bolnavi sau am suferi de lipsă de hrană, de apă sau de energie!
,,Întotdeauna e ceva care te împinge să spui: N-am nevoie de linguşelile voastre, de recompensele voastre”! (Alan Sillitoe)
Dacă ne referim în continuare la Sfânta Scriptură, putem spune că nimeni nu a simțit vreodată singurătatea mai intens decât Prorocul David, în seria de psalmi adresaţi din toată inima Lui Dumnezeu, pentru că David a plâns în singurătatea și în disperarea lui, când însuşi fiul său era pornit împotrivă-i, iar, tocmai din această cauză, oamenii din Israel au mers după el când a fost nevoit să fugă din cetate și să-și părăsească tot ceea ce avea mai drag, casa și familia. Singur și dezamăgit, (Psalmul 25, versetul 16), singurul lui refugiu a fost să apeleze la Dumnezeu și să ceară mila și intervenția Lui (Psalmul 25 (16-21), pentru că singura lui speranță era în Dumnezeu. În aceste condiţii, putem constata că însuşi cuvântul «singur» nu e folosit niciodată în Noul Testament pentru a descrie oameni! Astfel, în Noul Testament, cuvântul «singur» apare doar de două ori și în ambele cazuri se referă la locuri pustii (Marcu 1(45), Luca 5 (16), unde se arată că Iisus Mântuitorul S-a retras ca să fie singur în rugăciune! Deci, indiferent care e cauza singurătății, pentru creștini soluția e întotdeauna aceeași, adică, părtășia aducătoare de alinare a lui Iisus Hristos! Această relație de iubire cu Stăpânul nostru i-a liniștit și i-a întărit pe nenumăraţii credincioși care au suferit în închisori și chiar au mers la moarte pentru Domnul! El e Prietenul care «ține mai mult la tine decât un frate» sau Care Își dă viața pentru prietenii Săi (Ioan 15 (13-15), Care a promis că nu ne părăsește și nu ne uită niciodată, ci va fi cu noi până la sfârșitul veacului (Matei 28 (20). Putem găsi alinare şi înţelegere deplină în cuvintele care sună atât de bine: «Prietenii mă pot dezamăgi, dușmanii mă pot asalta, El este cu mine până la sfârșit, ca Salvator»! Unii consderă că în pofida faptului că suntem tot mai mulți într-un grup social, se pare că ne simţim tot mai singuri, iar, studii de specialitate ne demonstrează că cel puțin 80% dintre respondenții aflaţi sub 18 ani și 40% dintre adulții peste 65 de ani se simt adesea singuri. Spre exemplu, un studiu influent, publicat în 2006 în «American Sociological Review», arată că spre deosebire de 1985, când americanii aveau, în medie, trei prieteni de încredere, în 2004 aveau doar două persoane apropiate cu care să poată discuta chestiuni personale şi pe deplin relevante (McPherson et. al., 2006). Dacă ne îndreptăm atenţia la scrierile unuia dintre întemeietorii sociologiei, Émile Durkheim, care atrăgea atenţia asupra faptului că am trecut de la societăți organice la societăți anomice, în care calitatea relațiilor interumane e puternic deteriorată, de aceea, trăim în aglomerări urbane tot mai mari, dar ne simțim tot mai singuri în aceste mari mulțimi de oameni! Chiar existențialismul a explicat singurătatea ca fiind o stare definitorie a ființei umane, considerând că suntem singuri, într-un univers care n-are sens, de aceea, nu știm de unde venim și nici încotro ne îndreptăm! Acest lucru ne ajută să înţelegem în detaliu, ceea ce se întâmplă cu singurătatea noastră, tocmai pentru a desluşi aspectele lăuntrice şi frământările simptomatice care definesc «Singurătatea alergătorului de cursă lungă»!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
