În Duminica a 34-a după Rusalii (a Întoarcerii Fiului risipitor); Ap. 1 Corinteni 6, 12-20; Ev. Luca 15, 11-32; glas 1, voscr. 1, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, în textul Sfintei Evanghelii, Domnul ne dovedeşte adevărata dragoste dumnezeiască în culori vii şi grăitoare, încât ele ne strălucesc înaintea ochilor, când întunericul nopţii se risipeşte şi răsare soarele iubirii. Trecerea celor două mii de ani nu a şters cu nimic strălucirea şi ea nu se va şterge niciodată, câtă vreme vor fi oameni pe pământ şi dragostea lui Dumnezeu pentru ei. Desigur, textul Evanghelic ne vorbeşte nu numai despre păcat şi pocăinţă, dar, şi despre iertarea oferită de Dumnezeu, când fiul cel rătăcitor, care şi-a venit în fire prin calea suferinţelor, a sărăciei, a singurătăţii şi a respingerii iubirii, s-a îndreptat spre casa părintească şi a regăsit iubirea. Pe când era departe de casă, chiar dacă nu putea vedea prea bine de departe chipul său, tatăl iubitor l-a recunoscut pentru că ieşise de multe ori şi privise în depărtare, aşteptând întoarcerea fiului său. Totodată, Evanghelia ne mai spune că în inima tatălui s-au născut mila şi gingăşia, fiindcă îl iubea mult pe fiul său! Deci, fără să mai aştepte să ajungă, el, un bătrân gârbovit şi oropsit de păcatul şi de necruţarea fiului său, s-a dus ca să-l întâmpine, şi-a plecat capul pe umărul lui, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat! La fel trebuie să facem şi noi, când ne vedem din ţara aceea îndepărtată în care ne duce păcatul pe fiecare dintre noi la un moment dat, pentru că Dumnezeu este mila cea nesfârșită care nu obosește, nu se împuținează, care se uită după fiecare dintre noi păcătoșii, care ne așteaptă să ne cuprindă în brațele Lui părintești!
,,Tată, dă-mi partea care mi se cuvine din avere”!
Aşadar, Duminica a 34-a după Rusalii, a 2-a a Triodului, ne pune înainte pilda fiului risipitor, a tânărului care și-a cheltuit în desfrânări toată moștenirea părintească și a ajuns argat și porcar, adică rob patimilor celor rușinoase, lucru care l-a făcut să se gândească la tatăl său, suportând lipsa, foamea şi mizeria vieții. Iar, dacă omul nu se smerește de bună voie, Dumnezeu tot nu-l lasă şi îi trimite necazuri, încercări, boli, suferințe, ca să-l trezească, pentru că smerenia trupească mai ușor se aduce, iar, smerenia sufletească îl sensibilizează și omul se trezește şi își vine în sine! Chiar dacă nu o face de bună voie, omul ajunge să-și dea seama de starea decăzută în care se află, de robia și de neputința sa și aleargă la Dumnezeu, singurul care poate să-l mântuiască. Pilda fiului risipitor, tocmai acest rost are să ne îndemne, pentru ca să înţelegem cuvintele Evangheliei: ,,Zis-a Domnul pilda aceasta: un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: tată, dă-mi partea care mi se cuvine din avere; atunci el le-a împărţit averea. Dar, nu după multe zile, feciorul cel mai tânăr, strângându-şi toate, s-a dus într-o ţară depărtată; şi acolo şi-a risipit toată averea, vieţuind în desmierdări. Şi, după ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea şi el a început să fie în lipsă. Şi, ducându-se, s-a lipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele ce mâncau porcii, însă nimeni nu-i da. Dar, venindu-şi în fire, a zis: câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier de foame! Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Iar pe când era încă departe, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă; şi, alergând, a căzut pe grumajii lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis feciorul: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slujitorii săi: aduceţi haina cea mai bună şi-l îmbrăcaţi; puneţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; apoi aducând viţelul cel îngrăşat îl junghiaţi. Să mâncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar feciorul lui cel mare era la ţarină; când s-a întors şi s-a apropiat de casă, el a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând pe unul dintre slujitori, l-a întrebat: ce înseamnă acestea. Iar acela i-a răspuns: fratele tău a venit şi tatăl tău a junghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: iată de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta; şi mie tu niciodată nu mi-ai dat un ied, să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care a mâncat averea ta cu desfrânatele, ai junghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Însă tatăl i-a zis: fiule, tu în toată vremea eşti cu mine şi toate ale mele, ale tale sunt; se cuvenea însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.” Luca 15,11-32), ceea ce înseamnă că fiecare dintre noi, atunci când greşim, să alergăm degrabă la Tatăl, îndată ce ne-am văzut cum suntem, ca să nu cădem în deznădăjduire. Și, pentru ca să alunge de la noi îndoiala, teama, rușinea, ne pune înainte cea mai desăvârșită icoană a milostivirii și a bunătății Sale dumnezeiești. Oricât de multe păcate am fi făcut, niciunul dintre noi, să nu ne îndoim de iertare, pentru că niciodată nu este biruită milostivirea și iubirea de oameni a lui Dumnezeu, Cel Care este mila cea nesfârșită care nu obosește, nu se împuținează, care se uită după fiecare dintre noi păcătoșii, care ne așteaptă să ne cuprindă în brațele Lui părintești!
,,Acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”!
Evanghelia Duminicii a doua Triodului ne mai spune că în inima Tatălui ceresc s-au născut mila şi gingăşia, căci îl iubea pe fiul său şi de multe ori, iubirea noastră rămâne atât de neclintită, încât ieşim adesea în pragul casei noastre comune, al casei care înseamnă că noi suntem împreună, privind în depărtare cu nădejdea întoarcerii celui rătăcit! Şi când vedem că se îndreaptă spre noi omul care ne-a fost apropiat, dar s-a îndepărtat, simţim că suntem răniţi în inimă de focul iubirii de mai înainte, nu de gingăşie şi de durere! Chiar, de multe ori, suntem primii care venim în întâmpinarea lui şi nu aşteptăm nici cuvânt de părere de rău, nici pocăinţă şi nici recunoaşterea vinovăţiei! Din păcate, nu îl îmbrăţişăm pe omul care a greşit, nu îl alinăm, nu îl mângâiem, pentru că a fost necredincios în iubire şi în prietenie! Ca oameni păcătoşi, chiar ne comportăm de cele mai multe ori precum fiul cel nevinovat în faţa tatălui său, dar care, întorcându-se de la muncă şi auzind că e mare veselie în casa părintească, a vrut ca să afle care este motivul ei, înainte de a se face părtaşul acestei bucurii, întrebându-se: „De ce este aici bucurie, în lipsa mea”? Iar, când a aflat că s-a întors fratele său mai mic, nu a mai vrut să intre. Fratele său păcătos a înţeles ce a făcut şi a văzut starea în care a ajuns în ţara îndepărtată. Astfel, a depăşit ruşinea şi frica, a trecut prin nesiguranţa că va fi primit, dar s-a dus totuşi la tatăl său, iar, acest fiu drept stă în afara casei în care se dădea ospăţul bucuriei, pentru că cel pierdut s-a întors la viaţă. Fiul cel mare aştepta să vină tatăl său şi să-l roage: „Intră în bucuria noastră! Mă bucur eu, se bucură slugile şi fratele tău se bucură. Vino şi fii părtaşul bucuriei noastre”! Dar, Tatăl, nici măcar nu-l poate ruga să se alăture cu bucuria sa bucuriei comune, fiindcă este limpede: fratele cel drept nu se bucura deloc pentru faptul că fratele cel rătăcit s-a regăsit pe sine! Dacă se întâmplă adesea ca să-l primim pe omul care a greşit, poate nu împotriva noastră, dar care a greşit prin altceva, recunoaştem că ar trebui să fie infinit de preţios şi pentru noi! Dar nu, ne asemănăm fiului mai mare, care îşi închipuia că este virtuos, fiindcă era un bun lucrător, chiar dacă nu era în acelaşi duh cu părintele său! În concluzie, Tatăl nu-l lasă pe fiul rătăcitor ca să fie unul dintre argaţii săi, ci, numai ca pe un fiu care mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat, iar, cuvântul de învăţătură ne arată că Dumnezeu este mila cea nesfârșită care nu obosește, nu se împuținează, care se uită după fiecare dintre noi păcătoșii, care ne așteaptă să ne cuprindă în brațele Lui părintești!
Profesor Vasile GOGONEA
